Îmi povestea un primar de la ţară că întâmpină mari greutăţi în încercarea de a-şi lămuri concetăţenii să-şi bage canalizare. E greu să scoţi din mentalul colectiv buda din fundul curţii şi frunza de brustur pe post de hârtie igienică. La Biharia localnicii au refuzat 5 milioane de euro, veniţi moca, în speranţa că vor bea apă pe veci din tăurile lor tot mai infectate.
Dar nici la oraş nu stăm mai bine. S-a băgat gaz prin cartierele de case, dar locuitorii refuză să se branşeze pe motiv că-i scump. Ei rămân în continuare la rudimentarul sistem de încălzire pe lemne în speranţa că din pădurile ţării se va putea fura la nesfârşit. Alţii, tot de pe la periferie, nu s-au branşat la reţeaua de apă potabilă până când seceta de anul trecut i-a făcut să-şi bea şi apa de la genunchi.
Venind mai spre Centru, văd urbanişti de conjunctură cum plâng pentru riscul demolării unor clădiri în următorii vreo 20 de ani, dar care nu sesizează că în buricul târgului zeci de case cad singure fiindcă nu sunt renovate, punând astfel în pericol integritatea pietonilor.
Până la urmă, şi prezenţa câinilor maidanezi pe străzi e tot o formă de lipsă de civilizaţie. Şi dacă tot sunt la categoria Gică-contra, să ne ducem aminte cât circ au făcut unii cu Podul Sovata şi cum au deplâns ei tulburarea habitatului PET-urilor strânse în păpurişul din zonă.