Circul cu incinerarea lui Sergiu Nicolaescu a demonstrat încă o dată că poporul nostru prezintă semne evidente de barbarie, pe care încearcă să o disimuleze prin necesitatea respectării tradiţiilor. Deci, dacă vrei ca după moarte să fii incinerat, rişti să te umple de flegme sălbaticii despre care dinţii împuţinaţi şi privirea goală arată că n-au intrat într-un cinematograf decât cel mult ca să facă curăţenie, nu să vadă filmele lui Nicolaescu.

Reacţia dealerilor de lumânări şi a traficanţilor de tămâie este într-un fel normală, pentru că dacă toţi fraierii preferă să se ardă şi să se bage într-un borcan de ness, lor le cam pică afacerile cu locuri de veci, prohodiri şi parastase.

Nu înţeleg de ce nu e creştineşte să te incinerezi? Că doar sufletul merge mai departe, nicidecum trupul. Şi am o întrebare pentru purtătorii de bărbi pân' la glezne: dacă un seamăn moare ars în incendiu poate fi îngropat "creştineşte"? Că doar şi el contravine canoanelor şi tradiţiei de care, iată, se face atâta tapaj.

Ca să nu mai spun că şi împotriva sinucigaşilor se face o discriminare care ar trebui să facă Biserica să roşească. Şi anume că nenorocitul care în urma unei boli incurabile încearcă să-şi curme suferinţa proprie şi pe a celor din preajmă nu are parte de o slujbă creştinească. În schimb, însă, îngropăm cu mare pompă orice ucigaş. Important e ca familia lui să marce lozul şi asasinul va fi dus la groapă cu ditamai soborul.