Cum călătoriile nu s-au "inventat" odată cu trenurile, automobilele şi avioanele, călători au existat de când lumea şi pământul. Chiar şi în Evul Mediu, când, contrar părerilor generale, oameni cu stare şi cu meserii "liberale" porneau în lumea largă, în căutare de locuri noi, de bogăţii şi de frumuseţi, mulţi ajungând şi pe meleagurile Bihorului de astăzi.

Deşi în volumul "Călători străini despre Ţările Române" relatările despre aşezările transilvănene sunt mai puţine decât cele referitoare la spaţiul extracarpatic - istoricul Nicolae Iorga considerând că "ştirile despre Ardealul românesc sunt foarte rare şi de obiceiu întovărăşite de judecăţi răuvoitoare venite de la străinii duşmani" - documentele cercetate de istorici atestă că Oradea a fost loc de popas pentru străini de-a lungul întregului Ev Mediu, în special pentru pelerinii catolici dornici să vadă moaştele regelui-sfânt Ladislau. Mai puţin benefici au fost alţi "călători", mongoli şi turci, de pe urma cărora Cetatea şi oraşul au avut de suferit şi din cauza cărora, de altfel, unele documente au şi dispărut...

Fondată de rege

În Oradea medievală, pe locul unde azi se află Cetatea funcţionau Capitlul şi Episcopia Catolică, amândouă instituţiile fiind protejate de un rând de ziduri. Fondată de regele Ladislau I, instituţia ecleziastică a evoluat rapid şi a suferit numeroase transformări. Atât fortăreaţa, atestată în anul 1113. cât şi oraşul s-au dezvoltat în jurul acestei episcopii, devenită una din cele mai puternice din regatul Ungariei şi din Europa răsăriteană.

La început locul s-a numit Warad, fiind ales pentru că se afla într-o zonă strategică, înconjurată de dealuri şi scăldată de ape. În interiorul vechii cetăţi exista o catedrală edificată în stil romanic, urmată apoi de o alta, construită în stil gotic.

În vara lui 1527, secretarul reginei Maria a Ungariei, Georg Reicherstorfer, părăsea Viena pentru o călătorie în estul Europei. Ajungând în Ardeal, a poposit şi la Oradea, pe care o descria ca fiind "un oraş foarte mare, aşezat în câmp, fără a fi înconjurat de niciun fel de ziduri de apărare". Cetatea era "clădită cu mare cheltuială şi întărită cum nu se poate mai bine" şi ar fi adăpostit mormântul regelui fondator, realizat din marmură. Despre locuitori, ajunşi în acea vreme la aproximativ 5.000 de persoane (1.089 gospodării), călătorul spunea că "sunt unguri amestecaţi în parte cu germani făcând comerţ cu lucruri turceşti".

Castelul de la Oradea

Câţiva ani mai târziu, un padovan descria "castelul" din Oradea ca "o clădire puternică şi frumoasă, în care se afla locuinţa episcopului şi biserica episcopală" (catedrala gotică, finalizată în 1407), iar despre episcopii orădeni arăta că, unii dintre ei, prin puterea pe care o aveau, mobilizau armata împotriva turcilor, în timp ce alţii erau "puţin preţuiţi, fiind socotiţi nebuni".

Indiferent de unde veneau, dinspre Apus sau din Răsărit, călătorii puteau ajunge lesne la Oradea urmând cursul Crişului Repede. Drumurile către oraş erau proaste şi nesigure, iar ţăranii din satele învecinate săraci şi "înarmaţi cu suliţe şi flinte, gata de război". Spre deosebire de aceştia, locuitorii satelor mai îndepărtate preferau să plătească tribut turcilor, pentru a nu fi jefuite.

"Cheia Ungariei şi a Transilvaniei"

Un alt călător italian de la 1566 se arăta, şi el, impresionat de Oradea, relatând despre Cetatea care avea ziduri groase, şanţ "bun" şi de formă "aproape ovală". În interiorul acesteia exista o cazarmă militară şi "un număr mare de tunuri". Fortificaţia era amplasată suficient de departe de dealuri, astfel încât zidurile să nu-i poată fi atinse de ghiulelele tunurilor amplasate pe vârfurile acestora.

În aceeaşi perioadă, un alt călător aprecia că pentru apărarea întregii cetăţi ar fi fost nevoie de o garnizoană compusă din cel puţin 5.000 de oameni. Vizitatorul era contrariat de puterea catolicismului, dată fiind multitudinea de "secte" ce coexistau în aceste locuri. Un alt drumeţ aprecia chiar că Oradea era "dezbinată" din cauza multitudinii confesiunilor, precizând că apartenenţa la principatul Transilvaniei îi oferea un statut deosebit, dincolo de hotarele proprii. De altfel, căpitanul oraşului (coordonatorul militar), împreună cu cetele de călăreţi din subordine, exercitau o putere foarte mare asupra întregii Transilvanii.

Epoca dezastrelor

Catastrofele de tot felul au afectat oraşul timp de mai multe decenii, începând cu repetatele năvăliri ale tătarilor şi turcilor, fiind distrus şi reconstruit de patru ori: la atacul mongol din 1241, apoi la cele turceşti din 1598-1606 şi din 1660, precum şi la cucerirea habsburgică din 1692. Aşa cum a rămas până în zilele noastre, Cetatea a fost construită în secolul XVI de arhitecţi italieni.

Cronicarii turci se arătau impresionaţi de soliditatea fortăreţei, oferind cele mai complete descrieri ale clădirilor şi felului în care au fost construite zidurile şi bastioanele. "Cetatea Oradea constituie cea mai puternică stavilă a ţării Ardealului", nota unul dintre ei.

La 1585, din scrisoarea unui călător italian aflăm că epidemia de ciumă făcea zilnic cam 100 de victime în oraş şi împrejurimi. De bolnavi se îngrijeau călugării iezuiţi, iar ţăranii puneau mână de la mână pentru a sădi cât mai multe pământuri agricole, pentru asigurarea hranei.

Alte evenimente inedite în regiune au fost cutremurele din 1603 şi 1604, care au zdruncinat zdravăn catedrala episcopală. De altfel, ea a şi trebuit demolată.

Centru cultural

Oradea medievală a fost şi un centru educaţional şi cultural important. Vreme de două secole, între 1464-1667, pe aici trecea Meridianul Zero, după care erau întocmite, de pildă, hărţile folosite de Cristofor Columb. Pe atunci, oraşul era un centru religios însemnat în Europa de est şi, ca atare, un loc de pelerinaj, aici fiind îngropaţi patru regi şi două regine.

Tot aici funcţionau şcoli şi tipografii, ba chiar şi o instituţie de învăţământ superior în timpul lui Nicolaus Olahus, ai cărei elevi puteau învăţa limba latină, retorică, muzică. Artele plastice se aflau şi ele la loc de cinste, în Cetate fiind amplasate statui apreciabile prin fineţea lucrului, reprezentându-i pe regii maghiari canonizaţi Ştefan I, Emeric şi Ladislau, ultimul fiind reprezentat printr-o statuie ecvestră aurită.

Relatările străinilor despre viaţa culturală a Oradiei medievale şi renascentiste sunt, însă, puţine. Un pastor german, ajuns aici după ultimul război cu turcii, dă de înţeles că gimnaziul "renumit" şi tipografia nu mai existau. În schimb, referitor la împrejurimi, aminteşte "dealurile înalte sădite cu vii" de la miazănoapte, precum şi de "o baie caldă şi tămăduitoare", aflată la o milă de oraş - actuala staţiune Felix.

Pentru drumeţii care se opreau în Oradea existau hanuri unde se puteau odihni, să bea împreună cu localnicii şi cu alţi călători, dar şi să "închirieze" cai. În epocile mai târzii frecventat era, de pildă, Hanul Vulturul, aflat pe locul Palatului Vulturul Negru, unde se intersectau drumuri, iar călătorii se cazau şi socializau cam la fel cum fac şi acum.

Poveştile despre oraşul medieval şi renascentist - care arată că Oradea a fost un loc vizitat constant de regi, oameni politici, cărturari şi negustori - îi ajută pe cei de azi să-şi facă o idee despre gloria cu puternice semnificaţii religioase şi culturale de odinioară. Un argument în plus pentru a-i dezgropa şi cunoaşte vechea istorie...

ROGERIUS
Primul "jurnalist" al Oradiei

Călugărul italian Ruggero din Puglia, cunoscut sub numele latinizat Rogerius, a lăsat cea mai consistentă mărturie despre Oradea şi întâmplările surprinse aici. În lucrarea "Carmen miserabile" (Cântec de jale), italianul atestă că Cetatea Oradiei, avea "şanţuri adânci" şi "turnuri din lemn" deasupra zidurilor, fiind "foarte vestită" în regatul ungar, în parte datorită numărului mare de femei nobile şi populaţiei numeroase.

Rogerius a "prins" aici atacul tătaro-mongol din 1241, care a distrus Cetatea şi oraşul, descriind strategia invadatorilor de a se retrage în pădurile din apropiere, pentru a putea ataca prin surprindere. Ca un adevărat "reporter de război", călugărul a povestit cum zidul de apărare a fost sfărâmat cu bolovani, catedrala jefuită şi incendiată, iar mormintele regilor devastate. Circa o cincime din populaţie a pierit în acea năvală, care de altfel a continuat către centrul Europei.