Fiecare are impresia că meseria lui e cea mai importantă, că fără el nu se poate, că oricum eforturile nu-i sunt răsplătite și că salariul nu e niciodată de ajuns. Așa că nu trebuie să ni se pară nemaiîntâlnit comportamentul angajaților de la UPU.
Există, însă, situații în viață în care nu poți lăsa loc de echivoc. Ori ai bilet, ori n-ai bilet; nu poți susține că nu prea ai bilet. Așa și cu demisiile medicilor și ale asistentelor: ori îți dai demisia și îți refaci cariera profesională, ori accepți condițiile angajatorului.
A face un tabel nominal, ca pe vremuri la coada la lapte, e doar o formă de presiune, nicidecum un gest clar, tranşant.
Spunea un doctor de la UPU că ei nu pot fi comparați cu cei de la OTL, aluzie la modul dur în care primarul Bolojan a înăbușit răscoala şoferilor şi vatmanilor. De unde atâta dragoste de sine?
Păi, un şofer idiot poate face atâtea victime câte nu pot salva sute de geniali de la UPU! Importantă e și munca vatmanului, a şoferului sau a mecanicului de locomotivă, și cea a inginerului care supraveghează centrala electrică sau a instalatorului care-ți montează țeava de gaz.
Marea problemă nu este revolta absolventelor de liceu sanitar, plătite cu peste 1.000 euro net pe lună, care-și semnau demisia pe capota ambulanțelor, și a medicilor care trec de 3.000 euro. Ci aceea că, peste un an poate, acești angajați care nu lasă nicio centimă din simbrie pentru alții mai năpăstuiți vor lua aceleași salarii, dar tot la trei luni. Pentru că și Republica Bugetară România are limitele ei.