Depopulată după război, Oradea şi-a atras populaţie din satele de prin împrejurimi. În cele mai multe cazuri, ţăranii s-au adaptat rapid la modul de viaţă citadin.
Aşa că, dacă azi strigi pe stradă "măi ţărane!", 90% din trecători vor întoarce capul fără să se simtă lezaţi de apelativ. Dar problema nu e cu ei, ci cu ţăranii care la a treia generaţie în Oradea încă te întreabă "Inghi mei?".
Compania de Apă a tras canalizare pe mai toate străzile oraşului. Stupoare, însă: 2.000 de familii refuză să se racordeze la reţea deşi conductele trec pe străzile lor. Semn că renunţarea la buda din curte şi la fosa septică e o întreprindere foarte grea...
Acum câţiva ani, Primăria a introdus apă potabilă în zona de dealuri. Cum oamenii aveau săpate fântâni, mulţi nu s-au racordat şi au preferat mai degrabă să bea apă cu nitriţi decât să plătească taxe. A trebuit să vină o secetă grozavă ca să se prindă şi ei de avantajele apei de la oraş.
În cartierele de case, vreme îndelungată, orădenii au preferat să se încălzească cu lemne, chiar dacă ţeava de gaz le trecea pe sub nas. Ziceau ba că gazul e scump, ba periculos. După creşterea scandaloasă a preţului lemnelor, iată că gazul nu mai reprezintă niciun pericol, din moment ce mai toţi s-au racordat.
Se pare că trebuie să vină nişte "nebuni" ca Bloomberg sau Bolojan şi să supraimpoziteze gospodăriile rămase cu buda-n curte, ca să-i oblige la confort şi pe peizanii neadaptaţi la realităţile citadine.