Orădenii "de loc" ştiu că, în apropierea Podului Decebal se află "blocurile grecilor". Însă prea puţini ştiu când şi cum au ajuns aceştia să le populeze.
Istoria coloniei de greci din Oradea s-a înscris în cea a unor centre de primire similare înfiinţate în România şi în ţările din blocul comunist, imediat după al Doilea Război Mondial. Oraşul de pe Crişul Repede a devenit casă pentru familiile comuniştilor fugiţi din calea războiului civil grec, într-o perioadă în care, în urbe, oameni nevinovaţi erau încarceraţi şi supuşi interogatoriilor şi bătăilor Securităţii, din pricina opoziţiei la noul regim "roşu".
Albi versus Roşii
Cauza exilului a sute de mii de greci a fost războiul civil dintre anii 1946 şi 1949, desfăşurat între armata guvernamentală greacă şi cea a Partidului Comunist Grec (KKE), numită şi Armata Democrată a Greciei sau Armata Naţională de Eliberare. Cele două părţi, sprijinite consistent de către state precum Regatul Unit sau SUA pe de-o parte, respectiv Bulgaria, Albania şi Iugoslavia comuniste pe de alta, au desfăşurat o bătălie de uzură îndelungată pentru putere, în care cel mai mult au avut de suferit civilii.
Grecia a fost primul loc în care s-a desfăşurat o luptă deschisă a Războiului Rece. Armata Democrată a Greciei avea vreo 19.000 de soldaţi. Războiul civil a început în urma alegerilor din 1946, câştigate de forţele democratice, comuniştii declanşând o luptă de gherilă pentru preluarea puterii. În fruntea Armatei Naţionale de Eliberare a fost numit generalul Markos Vafeiadis (foto), iar conflictul s-a desfăşurat atât în localităţi, cât şi în câmp deschis, guvernul grec reuşind să învingă datorită ajutorului american.
Abandonaţi
Comuniştii au fost înfrânţi în 1949, fiind apoi închişi, exilaţi ori executaţi. La înfrângere a contribuit decizia liderului iugoslav Iosip Broz Tito de a nu mai permite comuniştilor greci să intre în ţară, dar şi faptul că Moscova nu le-a oferit niciun sprijin.
Această luptă dintre anticomunişti şi comunişti a cauzat, per total, mai multe victime decât războiul mondial, adică circa 80.000 de morţi şi mulţi alţi răniţi. Despre evenimentele sângeroase din Grecia, dar şi despre exilul grecilor din statele comuniste s-au scris numeroase cărţi şi s-au realizat filme, însă efectele, economice şi sociale, ale emigraţiei masive au fost resimţite timp de zeci de ani.
În refugiu
Istoricul Sorin Farcaş arată că, în timpul războiului civil, la Bucureşti exista o legaţie a partizanilor greci, susţinătoare a Partidului Comunist Grec. Tot în Capitală funcţiona postul de radio Vocea Adevărului, creat pentru susţinerea comuniştilor greci.
Comunismul, care ar fi dorit să conducă destinele Greciei postbelice, a ajuns un fel de "salvator" pentru aproximativ 200.000 de greci plecaţi din ţara natală, din care 28.000 erau copii între 3 şi 14 ani. România n-a făcut excepţie, aici sosind circa 12.000 de persoane, în special copii şi partizani, plus 1.000 de bolnavi şi răniţi. Tot în România a fost adusă şi arhiva KKE.
Împărţirea refugiaţilor se făcea prin Crucea Roşie şi guvernele statelor care-i primeau, însă majoritatea familiilor au ajuns să fie separate. Refugiaţii au ajuns atât în Uniunea Sovietică, cât şi în Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria şi România, fiind apoi integraţi în societate.
Iluzii şi realitate
Cu toate că unii dintre partizanii comunişti greci au ajuns astfel "să-şi vadă visul cu ochii", adică să trăiască într-o ţară comunistă, documentele de arhivă arată că, cel puţin în România, contactul cu sistemul a fost dezamăgitor.
Primele grupuri de copii greci au ajuns în România în primăvara anului 1948, la Călimăneşti. "Crucea Roşie românească ne-a primit pe noi, copiii, şi ne-a repartizat în câteva colonii de copii ai refugiaţilor greci. Noi ne-am refugiat în special din comune şi sate, mai puţin din oraşe. În scopul reunificării, se făceau tabele nominale cu copiii şi părinţii, listele circulau între ţările socialiste şi, cum vedeau că numele se potriveau, autorităţile trimiteau adrese ţării în care se aflau persoanele respective. Era decizia familiei cum avea să se reunifice, care unde avea să meargă. Unele familii au venit aici, iar unii copii au decis să plece în ţările unde le erau familiile", povesteşte Mantheas Ţindzilonis (foto), născut în Samarina şi ajuns la Oradea împreună cu fraţii săi şi alţi zeci de copii, în anul 1948. Părinţii săi au venit în oraş mai târziu, prin Cehoslovacia.
Oradea, gazda grecilor
Colonia de greci din Oradea a fost organizată în Palatul Baroc. Imobilul fusese naţionalizat de comunişti după 1948, iar spaţiile eliberate de către Episcopia romano-catolică au fost folosite ca locuinţe improvizate. De colonie se ocupau doi greci, Anghelos şi Tulufis, ultimul un fel de preşedinte al acestora.
"Acolo am stat vreo 200 de familii, cam 700 de oameni (istoricii spun 800 - n.r.). În săli au pus nişte panouri din PFL ca să despartă încăperile (astfel, din săile impozante s-au creat încăperi mai mici - n.r.), iar în fiecare cameră s-au montat sobe. Fumul ieşea prin nişte tuburi, pe fereastră. Aveam un singur WC la tot etajul, dar se înfunda şi aproape că ieşea rahatul pe coridor", îşi aminteşte M. Ţindzilonis. Tot el spune că în imobil existau o cantină şi o bibliotecă, iar în sala de festivităţi de la etaj era amenajată o scenă pentru spectacole.
Palatul nu era un spaţiu închis. Refugiaţii se bucurau de aceleaşi drepturi ca orice cetăţean. "Prin Crucea Roşie ni se aduceau alimente. Am terminat 7 clase la Tulgheş (Harghita), iar apoi am intrat la liceu la Gojdu, cu toate materiile în limba română pe programa normală. În plus, studiam limba greacă", spune Ţindzilonis. Elevii greci învăţau cot la cot cu toţi ceilalţi copii şi aveau dreptul la o mică bursă, dar şi la a primi alimente din partea Crucii Roşii.
De la Palat... la bloc
Cei apţi de muncă aveau posibilitatea de a se angaja, însă doar puţini au reuşit să facă asta, fie pentru că nu cunoşteau limba română, fie datorită numărului mic de locuri de muncă disponibile în Oradea anilor ’50. Unii au ales să lucreze la mina de uraniu de la Băiţa. Colonia de copii greci a fost desfiinţată în 1955-1956, în locul său funcţionând apoi o şcoală normală grecească pentru circa 600 de persoane.
În anii ’60, având în vedere condiţiile proaste de locuit din Palatul Baroc, dar şi pentru că edificiul urma să intre în restaurare pentru a deveni muzeu, autorităţile au hotărât să construiască un ansamblu de blocuri pentru grecii rămaşi, pe actuala stradă William Shakespeare, fapt ce le-a schimbat fundamental condiţiile de viaţă.
Împrăştiaţi
Nu toţi refugiaţii greci au rămas în Oradea sau în România. Cei care au avut posibilitatea au ales să urmeze o facultate. La Politehnica din Cluj, de exemplu, studenţii greci primeau o bursă lunară de 400 lei pentru a-şi putea procura alimente şi îmbrăcăminte.
O parte a celor cazaţi în colonia orădeană au plecat în Polonia sau Cehoslovacia pentru a se reuni cu familiile, iar alţii s-au întors în Grecia. Doar câţiva au ales să vină la Oradea din alte ţări, iar aceştia au fost cazaţi, în anii ’50, fie tot în Palatul Baroc, fie într-o baracă din cartierul Oncea.
Grecii sosiţi în ţară aveau statutul de azilat politic. După 1989, o bună parte a lor au ales să se întoarcă în ţara natală, inclusiv comunitatea orădeană scăzând puternic. Conform recensământului din anul 2011, grecii mai reprezintă doar 0,01% din populaţia Oradiei, atunci fiind înregistrate 40 de persoane.
Numai câteva persoane din sutele de copii care au venit din 1948 în oraş mai sunt aici, restul ajungând în locuri numai de ei ştiute sau dispărând. Povestea refugiaţilor greci din Oradea este aproape stinsă, nu doar arhivele păstrând tot mai puţine informaţii, ci şi oamenii.
"SALVAREA ROŞIE"
Ţările comuniste, a doua casă a grecilor
Grecii s-au adaptat uşor vieţii cotidiene din România comunistă, deşi vremurile erau tulburi. Din cei 12.000 de refugiaţi, 5.664 au fost copii. Pe lângă Oradea, în ţară au funcţionat alte 11 colonii de greci, prima fiind deschisă la Călimăneşti-Căciulata, pe 3 februarie 1948, pentru 400 de copii.
Alte colonii au fost înfiinţate la Blaj, Orăştie, Roman, Sinaia, Haţeg, Ştefăneşti, iar ultimele grupuri de copii greci au intrat în ţară în decembrie 1948. Cea mai mare colonie de greci a fost la Sinaia, care a găzduit în jur de 1.700 de copii, pe locul următor fiind cea de la Tulgheş (foto), unde au stat 1500 de copii. La Tulgheş a existat o şcoală de învăţători, ulterior trimişi în colonii pentru a-i învăţa carte pe copii.
Majoritatea coloniilor au fost create în sau lângă staţiuni balneare sau montane, întrucât ele ofereau posibilităţi sporite de cazare. Serviciile medicale mai importante erau asigurate la spitale din Bucureşti, dar şi la Cazinoul din Sinaia, transformat în unitate sanitară. Cei cazaţi în colonii aveau la dispoziţie alimente, asistenţă medicală şi posibilităţi de distracţie, ei putând urma o formă de învăţământ şi lucra în localităţile respective.
Pe măsură ce refugiaţii îşi găseau un rost, coloniile scădeau în număr şi se desfiinţau. Colonia de la Haţeg a fost ultima închisă, în 1957. O parte a refugiaţilor (circa 8.500) au plecat înapoi în Grecia imediat după încheierea războiului civil. În 1956, în întreaga Românie erau 11.166 de greci, iar în 2011 numai 3.668.