Amatorii sporturilor de iarnă şi iubitorii munţilor au ajuns în Stâna de Vale cel puţin o dată în viaţă. Prea puţini, însă, îi cunosc povestea, la fel de bine pitită în istorie precum e însăşi aşezarea între munţi.
Deşi a avut perioade faste, locul a devenit cunoscut în special pentru pârtia de schi, apele de izvor cu calităţi curative şi aerul sănătos, iar de câteva decenii şi prin modestia serviciilor oferite turiştilor.
Paradisul păstorilor
Locul pe care a fost ridicată staţiunea Stâna de Vale era cunoscut odinioară doar muntenilor, care locuiau în zonă şi îşi duceau viaţa păstorind ori lucrând lemnul. Aceştia, susţinea istoricul Titus Livius Roşu, "lucrau la fireze primitive şi cărau pe aici scânduri, şindrile, păzitorilor de păduri, numiţi şumani, păstorilor şi vânătorilor care au ajuns prin aceste locuri". Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, zona stârnise însă şi interesul cartografilor care realizau hărţi la comanda administraţiei habsburgice sau austro-ungare.
Stâna de Vale a devenit cunoscută după anul 1879, când un grup de beiuşeni în frunte cu judele administrativ (primarul) Ioan Boiţiu a decis să dezvolte şi să promoveze zona datorită proprietăţilor curative ale apelor minerale de aici. Locul, se spunea atunci, "este un adevărat paradis, un desen de natură spre salubritatea omenirii", clima fiind una deosebită, iar aerul puternic ozonat şi cu raze ultraviolete intense.
Pe placul episcopului
După trei ani, episcopul greco-catolic al Oradiei, Mihai Pavel (foto), desfăşura o inspecţie în zona care avea statut de domeniu episcopal. Venind dinspre Padiş, ierarhul şi-a găsit adăpost la o stână de ciobani, fiind impresionat de valea găsită în vecinătatea acesteia. În scurt timp, din ordinul său, a fost ridicată prima construcţie - o locuinţă cu o cameră, bucătărie şi târnaţ.
În 1883 a fost construit şi un prim hotel, cu 9 camere, botezat Siberia. Un an mai târziu, alături era dat în folosinţă restaurantul Elisabeta. Rând pe rând, în anii următori amplasamentul a fost extins cu noi clădiri, între care o capelă, reşedinţa episcopală, un dispensar, oficiu poştal, o clădire destinată profesorilor care făceau excursii cu elevii, plus patru vile - Arcadia, Dori, Zona şi Aurora. Toate au fost legate de Budureasa şi Beiuş printr-un drum nou, pentru care s-au prestat în total 40.000 de zile/muncă. A fost perioada naşterii a ceea ce este în prezent Stâna de Vale, fără a avea încă statut de staţiune.
Odată cu edificarea a tot mai multe construcţii, autorităţile au identificat mai multe izvoare de ape minerale - Izvorul minunilor, Izvorul gemenii, Izvorul scălzilor, Izvorul clocotitor, Izvorul păcii, Izvorul eremitului, Izvorul profetului, Izvorul narcisului, Izvorul Pavel etc.
Pentru elite
"Baia de cură-climatică" se deschidea pentru public pe data de 1 iunie. Conform unui anunţ publicat în revista Familia în 1890, la acel moment existau 60 de "odăi" de cazare, iar în anul anterior petrecuseră o vacanţă acolo aproximativ 500 de persoane. Publicaţia arăta că "edificiile sunt clădite în stil frumos elveţian", iar "în lunile iulie şi august e muzică permanentă şi în toate zilele comunicaţiune poştală". Cazarea unui adult pentru o zi costa 2 florini, iar "o baie caldă cu lepedeu (n.r. - prosop) costă 25 cr. (n.r. - creiţari, subunitatea florinului); duşul rece gratis".
Publicul care îşi petrecea vacanţa la Stână era în mare parte unul select. Între alţii, intelectuali precum Iosif Vulcan şi Aurel Lazăr, profesori, notari, jurişti, funcţionari publici şi bancheri, dar şi feţe bisericeşti poposeau aici la sfârşitul secolului XIX. Majoritatea erau români, motiv pentru care în restaurant se cântau în special cântece româneşti. La Stâna de Vale aveau loc şi întâlniri ale preoţilor greco-catolici şi ortodocşi, dar şi ale oamenilor politici români care se refugiau de ochii ageri ai autorităţior şi presei maghiare. Tot acolo, în 1898, a avut loc şi adunarea generală a asociaţiei culturale Astra.
Iosif Vulcan era un mare admirator al zonei, scriind despre aceasta atât în termeni elogioşi, cât şi critici: "Munţii Bihariei sunt bogaţi în locuri frumoase. Cu toate acestea, lumea încă nu le prea cunoaşte, căci căile de comunicaţiune practicabile, lipsind aproape cu desăvârşire, e foarte mic numărul acestora". Între cei care au contribuit la realizarea unor trasee turistice şi s-au ocupat de promovarea Stânii de Vale, redactând un Ghid, a fost Czárán Gyula, care a publicat şi articole privind legendele locale, inclusiv cea despre Izvorul minunilor.
Staţiunea
În perioada interbelică, unicul proprietar al Stânei de Vale era Episcopia Greco-Catolică a Oradiei, care în 1928, conform istoricului Viorel Faur, a solicitat acordarea statutului de "staţiune climatică", primit în toamna aceluiaşi an. La acel moment, staţiunea avea circa 25 de clădiri, majoritatea vile din lemn cu câte una până la opt camere, totalizând 150-200 paturi, plus două noi hoteluri - Belvedere, cu 13 camere şi Excelsior, cu 56 de camere - concepute pentru "pretenţiile cele mai gingaşe". Toate clădirile erau iluminate electric, iar în zonă se putea vizita "lacul frumos cu păstrăvi şi gondolă". Tot de atunci datează un apeduct de la Izvorul minunilor, un teren de tenis şi o popicărie.
Pentru facilitarea accesului, Episcopia a construit o cale ferată îngustă pe Valea Iadului, lungă de 42 kilometri, deschisă circulaţiei în 1932. Pe linie circula atât mocăniţa, cât şi un mini-autobuz pe şine. Cu maşina, drumul de la Oradea dura între două ore şi jumătate şi trei ore. De la Beiuş se putea lua şi o trăsură ce parcurgea în câteva ceasuri cei 25 km până în staţiune, înlocuită mai apoi cu un autobuz. În anii ´30, oferta turistică a staţiunii cuprindea drumeţii către Vârful Poiana, aflat la o altitudine de 1.627 m, la Peştera Meziad, la gheţarul de la Scărişoara, precum şi la cascadele Iadolina şi Moara Dracului.
Tot în perioada interbelică, la iniţiativa Universităţii din Cluj, aici a fost instalată o staţie meteorologică, fiind deschisă şi o secţie a Grădinii Botanice clujene.
Tradiţie cu fluctuaţii
Stâna de Vale a rămas o destinaţie de vacanţă favorită şi în perioada comunistă. O parte din vechile stabilimente au fost renovate, iar numărul turiştilor a crescut. După 1990, interesul pentru zonă s-a diminuat. Numărul locurilor de cazare s-a redus şi tot mai multe clădiri au fost lăsate în paragină până în ziua de azi. Pe Valea Iadului au răsărit între timp şi pensiuni, dar accesul în zonă a rămas dificil. Mocăniţa nu mai există, iar drumul forestier de pe acest tronson aşteaptă încă promisa modernizare.
Pârtia de schi din Stâna de Vale a fost modernizată în 2016, având acum o lungime de 680 m. Tot în 2016-2017, drumul Oradea - Beiuş, de unde se poate ajunge în staţiune, a fost reabilitat, dar cel către Budureasa rămâne în stare proastă. În prezent, aici mai funcţionează un singur hotel, Iadolina, deţinut de fraţii Ioan şi Viorel Micula, câteva pensiuni şi cabana Gaudeamus a Universităţii din Oradea, iar posibilităţile de agrement sunt reduse, practic, la plimbările cu ATV-ul sau la pas prin împrejurimi. Nici calitatea serviciilor de cazare şi masă nu este dintre cele mai ridicate, nici măcar comparativ cu alte staţiuni modeste din ţară.
Ca urmare, dintr-o staţiune din cele mai căutate, Stâna de Vale a ajuns un loc mai mult pustiu. Renaşterea sa depinde de investiţii, atât din partea autorităţilor publice, prin crearea unor drumuri de acces de bună calitate, cât şi prin iniţiativă privată, care însă depinde de infastructură. Până la un nou miracol, cum a fost înfiinţarea şi rapida dezvoltare a staţiunii în urmă cu peste un secol, rămâne să ţinem minte că Bihorul are o bijuterie care nu străluceşte nici pe departe cum ar fi posibil...
POVEŞTI DE LA STÂNĂ
Izvorul minunilor
Legenda apelor din Izvorul minunilor porneşte de la existenţa pe Pământ, în timpuri imemorabile, a două regate: Ţara Focului şi Ţara Gheţurilor, fiecare existând cu propriile reguli. Fiind atât de diferite şi, neînţelegându-se niciodată, au ajuns să se rivalizeze, până când un fecior de crai din Ţara Focului a decis să exploreze împrejurimile.
Pornit la vânătoare, acesta a ajuns într-o poieniţă de la marginea regatului său, unde a întâlnit-o, jucându-se cu o căprioară, pe tânăra fată a împăratului Ţării Gheţurilor, avântată şi ea la graniţa propriului ţinut.
Observând-o, s-a apropiat de ea, iar aceasta a făcut la fel. Cei doi s-au îndrăgostit pe loc, iar în momentul în care s-au atins, prin contactul dintre foc şi gheaţă, a avut loc o explozie. În acel moment, din pământ a ţâşnit un izvor de apă tămăduitoare, iar despre cei doi tineri nu s-a mai aflat niciodată nimic.
În schimb, despre apa din Izvorul minunilor se spune că vindecă şi menţine trupul tânăr celui care o bea. În locul unde acesta iese la suprafaţă a fost amenajată o cascadă artificială, sfinţită în fiecare an de Bobotează.