Habar nu au cum arată pe dinăuntru o casă de oameni, cum o fi să nu degeri iarna, să nu ameţeşti vara de arşiţă şi să nu te roadă foamea mereu, indiferent de anotimp. Cu atât mai puţin îşi pot imagina cum străinii apăruţi dintr-o dată între ei le fac poze şi apoi le arată, pe un mic ecran, cum sunt.

N-au intrat niciodată într-un mall ori supermarket, n-au auzit niciodată de Iohannis sau Ponta. Ştiu doar cine-i primarul, despre care au aflat că vrea să le închidă "lăzile". Dacă-i adevărat, ar fi sfârşitul: n-o să mai aibă cum scotoci prin gunoaie după fierul, flacoanele, ţoalele şi resturile de mâncare pe care ceilalţi le aruncă, dar fără de care ei n-ar supravieţui.

BIHOREANUL a făcut o incursiune în cea mai mizeră dintre lumi, cea a oamenilor care trăiesc pe vechea groapă de gunoi a oraşului, într-o stare vecină cu cea a animalelor şi care, la fel ca acestea, au o singură preocupare: să-şi caute hrană şi să-şi asigure un sălaş, unde să apuce o nouă primăvară...

Ocrotiţi de fiare

Oficial, aşezarea din vechea groapă de gunoi nu există, pe nicio hartă şi în niciun act. Aflată undeva între Episcopia Bihorului şi Şoseaua Borşului, cei doi reporteri ai BIHOREANULUI au găsit-o ajutaţi de unul dintre paznicii barierei ce blochează accesul în zonă: "Mergeţi înapoi, spre oraş, până la halda ecologică. Opriţi acolo şi o luaţi pe câmpul din dreptul ei. Tot înainte, cam un kilometru, până daţi de nişte colibe".

N-ai fi zis că în locul descris atât de vag poate fi altceva decât mărăciniş cât cuprinde. Între marginea drumului şi cea a câmpului, reporterii au dibuit totuşi urmele unei treceri de om. Lângă un şanţ, zăpada îngheţată fusese trasă de cineva care târâse pe-acolo ceva greu şi voluminos. Pe poteca astfel marcată, după vreo sută de metri, dintr-o depărtare cu neputinţă de ghicit prin lăstăriş, s-au auzit lătrături de câine. Ale unuia singur la început, pesemne cel mai vigilent ori cel mai înfometat. Apoi tot mai multe şi mai ameninţătoare.

Decât să se confrunte cu o haită întreagă, ziariştii au decis să continue cu maşina, în ciuda riscului ca poteca, şerpuindă între dâmburi formate de-a lungul vremii prin depozitarea gunoaielor, să se îngusteze într-o fundătură. Bună alegere: după un sfert de ceas de mers în vârful roţilor, când colibele se zăreau la vreo trei sute de metri, maşina era înconjurată de zeci de câini.

Supăraţi de oaspeţi

Hărmălaia a ţinut minute bune până să fie potolită de apariţia primilor "localnici". Dintr-o colibă a ieşit un bărbat, apoi dintr-alta un altul. Încet, buimaci şi rebegiţi, ţinându-şi hainele strânse pe piepturi cu pumnii, ca şi cum aşa ar fi ţinut gerul în afară, s-au apropiat să vadă cine le strica singurătatea.

Întrebarea a pus-o, mai mult din priviri, cel mai vârstnic, iar răspunsul l-a înţeles abia după ce reporterul i-a dat câteva ziare. Le-a luat, s-a uitat la poze fără a părea că pricepe ceva din scris, iar apoi le-a găsit întrebuinţarea, băgându-le în sân, între scurta de muşama şi pulovăr. "N-o să chemaţi Poliţia?", a întrebat apoi, pentru mai multă siguranţă.

Mirarea i s-a lărgit pe chip auzind că străinii nu vor decât să stea de vorbă, dar după ce s-au lămurit au împrăştiat haita, şi-au întins mâinile şi s-au recomandat: Balazs Emeric şi Varga Iosif. Ei aveau să fie, preţ de două ceasuri, "gazde" şi "traducători"...

Bunic la 38 de ani, mamă la 14

Aşezarea din vechea groapă de gunoi s-a înfiripat încă înainte ca aceasta să fie închisă. "De prin 2006 trăim aci 15 familii, fiecare cu coliba ei, cam 60 de oameni", povesteşte Balazs. Primii "rezidenţi" au fost o femeie cu bărbatul ei, care "momentan îi plecat în oraş". "Am lucrat la groapă până s-o închis, apoi n-am avut unde mere, că nu ne-o mai luat nimeni", zice Varga Rozalia, în vârstă de 56 de ani. Cu dreptul celui dintâi venit, au ocupat o căsuţă joasă din cărămidă, cândva adăpost pentru paznici, abandonată în marginea de sud a gropii. Apoi au urmat alţii şi alţii, aproape toţi de prin Săcueni şi Diosig...

06_Varga_Iosif_bihoreanul.jpgDin primul val de "colonişti" face parte şi fiul ei, Varga Iosif (foto), acum cap de familie. La 38 de ani, el şi femeia lui, Eszter, cu un an mai tânără, sunt chiar bunici. Fiica lor, Beata, de 14 ani, şi-a găsit un "om" de 28, Sandor, împreună cu care are deja un prunc, botezat după numele tatălui, Sanyi. Vorba vine botezat, căci nu se pune problema să-l ducă la biserică ori să cheme un popă aici. Născut pe 23 decembrie la Maternitate, unde a ajuns cu autobuzul din Episcopia, l-au adus după câteva zile "acasă", în coliba unde stă toată familia.

Cum de nu l-au abandonat? "Nici nu ne-am gândit!", zice bunicul, recunoscând totuşi că "baiu' cel mare îi frigu' şi pentru el". De altfel, o altă fiică de-a lui, de 5 ani, are "aprindere de plămâni şi-i internată în spital în oraş". El s-a ales iarna asta doar cu un "ulcior" la ochi, pentru că doarme lângă "uşă", unde "curentu' trage mai tare". Noroc că au o "sobă", un godin din tablă în care, din când în când, mai aruncă câte o bucată de lemn din cele cărate până aici cu cârca.

Viaţa din "lăzi"

06_Balazs_Emeric_bihoreanul.jpgTot din Săcueni a venit şi Balazs Emeric (foto), care zice că în tinereţe a avut o meserie, cu diplomă în toată regula, de fierar-betonist. "Am plecat în 2005 că n-aveam nici casă, nici pământ, nici de lucru, şi am crezut că găsesc în oraş", spune bărbatul de 46 de ani. Spre nenorocul lui, nu l-a angajat nimeni, aşa că a ajuns la groapa de gunoi, unde şi-a făcut un bordei după acelaşi "proiect" ca toţi ceilalţi: patru scânduri înfipte în pământ, între ele sârme şi leţuri, să nu se-mburde când bate vântul, învelite şi acoperite cu cartoane, pungi şi zdrenţe.

O duce mai bine decât la ţară? Zice fără nicio şovăială că da. "La Săcueni nici măcar gunoaie nu erau. De-aci, de bine-de rău, nu ne aruncă nime'. Dimineaţa, când se face lumină, merem în oraş, cu sacu', şi căutăm prin «lăzi». De toate găsim. Mâncare, haine, bocanci, fier vechi, flacoane... Le vindem şi mai facem nişte bani de pită şi de ţigări", explică bărbatul avantajul vieţii "la oraş". Atâta doar că, vechea groapă de gunoi fiind acum acoperită, toţi sunt complet dependenţi de gunoaiele pe care le procură din oraş, iar oamenii sunt îngrijoraţi că în curând nu vor mai putea ajunge la ele. "Am auzit că primaru' vrea să închidă «lăzile». Păntru noi asta-i moarte sigură..."

Diviziunea muncii

Stăpânii vechii gropi spun ei înşişi că sunt "ultimii oameni". N-au nimic din exotismul prezentat în cântecele ţigăneşti, nu au căruţe şi cai, pălării şi rochii înflorate. "Nu ne putem pune în rând cu ei", zice Balazs. "Io ce am pă lumea asta? Numa' buletinu' de la «sclep» (n.r. - S.C.L.E.P., Serviciul Comunitar Local pentru Evidenţa Persoanelor), «fără adresă», şi reuma. Când n-oi mai fi în stare să mă scol să merg la «lăzi» aci oi muri, ca câinii ăştia".

Până atunci trage nădejde că mai are totuşi câţiva ani, căci "aprinderea de plămâni" (poate e chiar TBC, dar cine ştie dacă niciun doctor nu i-a văzut de ani întregi?) nu-l opreşte încă să meargă "la lucru". Cum procedează? Se strâng mai mulţi (Kanalas Attila, Balazs Karoly, Odos Miklos, Szilagyi Andras şi toţi ceilalţi bărbaţi), iau autobuzul de la Gara Episcopia spre oraş, iar acolo se împrăştie pe cartiere. "Nu-i niciunu' şef, fiecare mere unde vrea. Ăştia mai bătrâni prin Rogerius, prin Ioşia, ăia mai tineri şi-n centru, şi-n Nufăru'. Unii încearcă să se bage cu zâua la lucru, da' rar îi primeşte careva, pă la case, la tăiat dă lemne...".

Într-o zi bună găsesc destule resturi de mâncare şi haine, iar într-una perfectă reuşesc să strângă şi fier vechi sau flacoane şi le vând, iar către seară se întorc cu sacii. Fie cu autobuzul, fie - dacă au găsit câte ceva bun de folosit în "casă" ori de pus pe foc - iau trenul din Gara Mare. Apoi le cară cu cârca până la colibe, cum a făcut şi Varga Iosif, cu o zi înainte, când a găsit două uşi din lemn. Cele târâte prin zăpadă, de-au făcut cărarea să se vadă...

În voia vremii

Iarna e cel mai greu. Deşi prin apropiere trec linii de electricitate, niciunul nu se pricepe să tragă fire şi să fure curent, cum au auzit că fac ţiganii de prin Gepiu ori Tinca, care "au şi televizoare". Nici apă nu există. Când au nevoie iau bidoane şi merg la Gara din Episcopia să le umple. Atâta doar că, dacă vara nu-i niciun bai că în câteva ceasuri devine călâie, iarna îngheaţă. "Mai topim zăpadă şi am rezolvat problema", zice Balazs. În condiţiile astea, se înţelege că spălatul e ultima grijă. "Ieşim, ne facem nevoile mai încolo, ne frecăm apoi mâinile cu zăpadă şi gata". Deşi, văzându-i mâinile, s-ar zice că nu face nici măcar atât...

De o igienă mai acătării nu se bucură nici măcar cei vreo 20 de puradei. Bunicul micuţului Sanyi recunoaşte că "încă" nu-l spală, să nu se îmbolnăvească. Ajunge să-i schimbe cârpele în care e învelit şi să-l şteargă la fund cu altele, care oricum se aruncă. Ştiu cu toţii cât de respingători sunt din cauza negrelii şi a mirosului greu din piele şi din zdrenţe, dar s-au obişnuit. Nu dau vina pe nimeni, decât pe soartă, pe care zic că n-au cum s-o schimbe. "Ţigan sărac te-ai născut, ţigan sărac mori!", filozofează Balazs. De-aia cei care au prunci nici nu-şi fac planuri să-i dea la şcoală. "Cine i-ar primi? Şi la ce le-ar folosi scrisul şi cititul?", se întreabă, mirat, Varga Iosif.

De un pericol îşi dau seama, totuşi, toţi: tocmai pentru că micuţii nu prea ies din "ghetou", sunt parcă chiar mai înapoiaţi decât părinţii, mai "sălbăticiţi". Unii, pe la 10-12 ani, nici nu prea ştiu vorbi, nici măcar în ungureşte, şi nu au nicio idee ce e dincolo de mărăcinişul în care îşi duc vieţile. Vor afla abia mai încolo, când vor fi în stare să iasă "la lucru" şi să care sacii cu gunoaie. Deocamdată, s-au bucurat de Revelion că au văzut luminile oraşului, artificiile. Pe gratis!

"Ambiţioşii"

Ca peste tot, până şi la groapa de gunoi există câţiva mai răsăriţi. Unul e deja deasupra tuturor pentru că în urmă cu vreo 10 ani "s-a dat bine" pe lângă "un şef" care l-a lăsat, zice el, să locuiască în cea mai bună casă din marginea gropii. Singura, de fapt, care merită asemenea denumire: fostul canton CFR. "În 2005, un şef de la Primărie, domnu' Cheregi, a zis să stau io în fostul canton", zice Varga Ferdinand. Ambiţios, bărbatul ajuns la 32 de ani a ştiut să-şi crească de atunci standardul de viaţă. Merge şi el să adune gunoaie, dar mai selectiv, ia numai ce poate vinde sau folosi în casă. Aşa a strâns mobilă, oale, "haine, nu cârpe". Ba, mai mult, şi-a împrejmuit "proprietatea" şi ţine în bătătură câteva găini.

Altul dornic de "progres", Kanalas Attila, nu e neapărat mai curat decât ceilalţi, dar este mai bine îmbrăcat şi, pe chestia asta, speră că odată şi-odată o să găsească ceva de lucru, ca să plece undeva unde să scape de mizerie. Un început ar fi Azilul de Noapte, despre care alţi vecini de-ai lui nici n-au auzit, fiindcă acolo poate face baie şi dormi la căldură. Deocamdată, zice el, strânge nişte bani, că acolo trebuie să plăteşti câţiva lei pe noapte.

Cât a vrea Dumnezeu

06_Miszaros_Sandor_bihoreanul.jpgÎntre toţi locuitorii aşezării, cel mai bătrân, Miszaros Sandor (foto), în vârstă de 78 de ani, e şi singurul care nu este ţigan. Cândva a fost om ca toţi oamenii, la casa lui, cu nevastă, şi avea un apartament în Velenţa. A divorţat însă în urmă cu vreo 20 de ani, iar de-atunci a ajuns pe stradă.

O vreme, câţiva ani, nici nu mai ştie câţi, a fost "boschetar". A trăit tot din gunoaie şi din cerşit, a dormit prin parcuri, pe sub poduri, prin scări de bloc, pe la gară, până când modernizarea oraşului l-a împins la groapa de gunoi. "Cum mă puneam undeva, cum mă întărgătea Poliţia, iară în blocuri nici n-am mai putut intra după ce şi-or pus toţi interfoane".

Bătrânul e liniştit, fără regrete şi fără resentimente: "Aci o să rămân cât a vrea Dumnezeu, până la capătul zilelor. Păcat îi numa' de pruncii care se nasc aci, că ăştia nici n-or cunoscut altă viaţă, nici n-au cum scăpa de aci, nici cum pica mai jos de-atâta. Ei îs chiar ultimii oameni..."


COPIII LUI DUMNEZEU
Ajutaţi de Biserică

06_Mihai_Fecheta_bihoreanul.jpgÎn timp ce Poliţia Locală şi câţiva funcţionari ai Primăriei ştiu despre existenţa lor, tolerând-o fără a încerca s-o schimbe, singurii interesaţi de oamenii de la groapa de gunoi sunt călugării greco-catolici din Congregaţia Don Orione şi organizaţiile Caritas Eparhial, a Episcopiei Greco-Catolice, şi Caritas Catolica, a Episcopiei Romano-Catolice. "Până şi în cel mai sărac dintre oameni străluceşte imaginea lui Dumnezeu, iar cine îi dă săracului îi dă lui Dumnezeu şi îşi va primi recompensa din mâinile Lui", e convins părintele Mihai Fechetă (foto), călugărul care, spun chiar oamenii din groapă, îi ajută cel mai mult.

Preot la biserica greco-catolică din Ioşia Nord, părintele Mihai strânge în fiecare lună câte o clasă de elevi ai Liceului Don Orione, îi urcă într-un autobuz primit donaţie din Italia, pe care îl conduce chiar el, şi îi duce în vizită la cei 60 de sărmani, cu alimente şi haine, încercând să-i convingă să-şi facă acte pentru a putea fi ajutaţi de societate, să se spele, să se roage şi, în general, să se apropie de o viaţă omenească. Scopul său este "atât caritativ, cât şi educativ": "Încercăm să ajutăm cei mai săraci oameni, dar şi să educăm copiii, pentru a înţelege că au atâtea motive să-I mulţumească lui Dumnezeu, că au familii, case, căldură şi dragoste".

Anul trecut, părintele Mihai a însoţit la groapa de gunoi şi un grup de voluntari ai Caritas Catolica, conduşi de Prea Sfinţitul episcop Bocskei Laszlo, care a vrut să-i cunoască personal pe oamenii de aici, majoritatea maghiari botezaţi în Biserica Romano-Catolică.