O atmosferă caldă, presărată cu autoironii și umor, a îmbrăcat, joi seară, lansarea către public a celui mai recent volum – și ultimul, după cum a anunțat autorul însuși – semnat de poetul și publicistul orădean Alexandru Seres, în găzduirea confraților de la revista Familia: „Imitația unui naufragiu”. Evenimentul a prilejuit nu doar simpla și formala introducere în circuit a cărții, ci și câteva mărturisiri ale poetului, care și-a explicat cadența rară a cărților afirmând că „nu am ce să spun, nu am ce să comunic”.
Dincolo de aparențe și de bravadă, îl contrazic propriile poeme.
„Strică piața”
Publicat de Editura Primus, volumul de versuri „Imitația unui naufragiu” a fost prezentat joi seară unui public alcătuit din profesioniști ai literaturii, confrați, prieteni și foști colegi de jurnalism ai autorului – angrenat o bună vreme în redacțiile Gazeta de Vest și Jurnal bihorean – de către Familistul Mihok Tamas (foto), cel care a fost și redactorul cărții, în amfiteatrul Bibliotecii Județene Gheorghe Șincai, în amicala vecinătate a Librăriei Humanitas.
Mihok a remarcat că această cea mai recentă apariție editorială a lui Alexandru Seres, care cuprinde „poeme vechi și noi”, vine la opt ani după placheta de lirică „Litanie putredă” și la cinci după monografia „Cioran, omul incomplet”, un amplu studiu care i-a adus atât un titlu de doctor în filologie, cât și un premiu al prestigioasei reviste Apostrof.
Tot redactorul cărții a fost cel care a încălzit repede atmosfera, provocându-l pe autor să vorbească despre carte, începând cu modul în care poate fi procurată și prețul. „Cartea se găsește aici și se oferă, pentru că e fără preț, e neprețuită”, i-a dat cu sec Alexandru Seres, mai în glumă, mai în serios, ceea ce l-a făcut pe prezentator să-l atenționeze, în același registru, că „strică piața”.
„Un ghiont subtil”
Mihok Tamas a legat „Imitația unui naufragiu” de volumele de poeme anterioare ale autorului, pornind de la „Trăirea geometriei” (1992), consemnând „virajul către publicistică odată cu „Infernul nostru cel de toate zilele”” (1998) și evocând din nou „Litanie putredă” (2018).
„Volumul acesta, pe mine, cum spun cei din generația Z, mă triggeruiește”, a spus Mihok, continuând, după ce autorul, surprins, i-a cerut să se explice: „M-a provocat, mi se pare un punct de întâlnire atât cu poeții din generația ta, cât și cu volumele tale anterioare”.
Moderatorul a prezentat cartea spunând că este „împărțită în două cicluri poetice”, cu referire la poemele noi, între care au fost strecurate și unele mai vechi – toate însă inedite – reunite sub genericul „Tablouri din muzeul inocenței”, cea secundă fiind ordonată sub titlul „Cimitirul poeților” și incluzând pastișe, precum „Dinesciană”, „Păunesciană”, „Cărtărescu tânăr” ori „Dublu sonet pentru roua dimineților”, acesta din urmă inspirat de Mircea Ivănescu. „Fiecare este un ghiont subtil la adresa universului poetic al autorului respectiv”, a spus Mihok Tamas.
„Un însingurat structural”
Dialogul prezentator - poet și, apoi, public - poet a avut și note de ironie elegantă, dar și de directețe poate neașteptată, frustă.
După ce moderatorul, de pildă, a afirmat că pe coperta a treia noul volum „este girat de trei poeți orădeni importanți” – Lucian Scurtu, Alexandru Sfârlea și regretatul director al Familiei, Ioan Moldovan –, autorul l-a contrazis, mărturisind că în realitate el a selectat „testimoniale” ale celor trei din cronici și recenzii pe care aceștia i le-au făcut de-a lungul anilor, dar „în limita a 500 de caractere, ceea ce respectă regulile de copy-right”.
Chiar și așa, ori poate tocmai de aceea, merită reținut ceea ce a reținut autorul din spusele lui Lucian Scurtu despre creația sa: „Seres este un însingurat structural, uneori vecin abulic, un lunatec pierdut, asemenea lui Bacovia, printr-un topos ostil, aflat în accelerată disoluție, bâjbâind printre semeni abia sesizați, de nu eterați de-a dreptul, ce nu-i oferă decât disconfort și lehamite, anxietate și angoasă”.
„Nu e nimic greșit, dar...”
„Nu mai am de gând să public alte volume, ăsta e ultimul. (...) Nu am ce să spun, nu am ce să comunic. Dacă aș fi avut, scriam mai mult”, s-a confesat Alexandru Seres.
Stârnit de Mihok Tamas - care i-a comparat poezia cu „un act de rezistență în fața tumultului informațional” - să declare cum se raportează la „poezia tinerei generații” și „ce s-a schimbat” la aceasta, autorul a răspuns fără politețuri ipocrite, franc, că: „Totul s-a schimbat. Din câte am citit eu din poezia celor tineri, nu sunt foarte impresionat, deși le admir curajul. Curajul de a spune ceea ce simt, ceea ce văd, să se exprime atât de direct... Cred că se numește autobiografism”.
„E așa greșit să îți exprimi trăirile?”, l-a întrebat o cititoare, căreia Seres i-a răspuns la fel de clar că nu, „nu e nimic greșit, dar contează și cum îți exprimi trăirile. Poezia de acum le exprimă prea direct, poate asta e medicină. Or, poezia și arta în general trebuie să fie o sublimare. Mi se pare că sublimează prea puțin, mie nu-mi place”.
Ca totdeauna, Alexandru Seres a fost și autoironic, susținând că, în ceea ce-l privește, „atunci când scrii, nu adresezi un mesaj cuiva”. „Eu nu-mi adresez niciun mesaj nici măcar mie, mesajul meu eșuează din start fiindcă nu are destinație. Poemul este un naufragiu și, fiind un joc secund, este imitația unui naufragiu”.
Nu-l credeți, însă, literal: poeziile sale, dacă le citești, chiar au „destinație”. Doar citiți-le.