Oare vă puteți imagina că, acum ceva mai mult de 250 de ani, puteai traversa țara asta „la umbră de codru des”? Eu însumi am prins, în viață, resturi (era să scriu cioate) din codrii seculari ai României. Azi, acei arbori sunt tot mai puțini. Copil fiind, am fost fascinat de cei trei sequoia din curtea școlii mele. Gândul că ei vor fi acolo și la mult timp după ce eu nu voi mai face umbră pământului îmi dădea amețeli. Cred că atunci, datorită staturii lor, am înțeles cât sunt de trecător.
Știu, pe unele străzi, arbori care mi-au umbrit pașii spre grădiniță, spre școală, prin viață... Și, da!, cred că nu poți iubi Oradea doar pentru clădirile ei Art Nouveau sau pentru pasajele ei rutiere. Ca-n viață, iubirea nu poate fi decât integrală. Știu și mulți dintre cei mai frumoși arbori ai orașului care „nu mai sunt printre noi”. Știu un loc în oraș unde, de curând, o salcie monumentală, pe care cu greu ar fi putut s-o cuprindă doi oameni, a trebuit să facă loc unui ecran uriaș. Oare de ecrane ducem noi lipsă?
Pentru mine copacii sunt vii. În jurul lor, prin frunzișul lor, e o lume. De fapt, sunt mai multe lumi care se întrepătrund. În coronamentul unui astfel de arbore secular, în fața unei ferestre, vegheau, drepte ca niște lumânări, camuflate perfect, de parcă erau acolo de când lumea și pământul, o familie de bufnițe. Unde e acum acel copac? Unde sunt locuitorii lui? Avem noi vreo vină, vreo răspundere, pentru aceste dispariții?
Nu pot să nu-mi amintesc de un plop secular. Era acolo, pe malul Crișului, în cele mai vechi imagini ale Liceului Gojdu. Era plopul Annei Marossy. Ea mi-a povestit că îi dădea binețe, în fiecare dimineață, din locuința ei, aflată pe celălalt mal. Nici el nu mai e. L-au decapitat. Pe urmă ne-au îngropat cu minciuni: „Va trăi. Era un pericol. L-am toaletat doar”... Mi-a fost dat să-l văd uscându-se pe picioare. Doamna Marossy a fost ceva mai norocoasă, i-a luat-o înainte.
Cred că am cunoscut-o destul de bine astfel încât să pot spune că ar fi suferit pentru „plopul ei” și știu sigur că s-ar fi bucurat mai mult de viața acelui copac decât de faptul că o alee din oraș îi poartă numele. Orice s-ar spune, un arbore ar trebui să trăiască mai mult decât un om. De aceea îi plantăm, uneori simbolic, ca să lăsăm, spre aducere aminte generațiilor viitoare, un semn al grijii noastre pentru viitor ori ca pe un semn al trecerii vreunuia dintre noi prin locurile astea. Mă tem că, din această perspectivă, Oradiei i-a mai rămas tare puțină istorie.
Pe când eram copil, puteai vedea prin oraș copaci marcați cu câte o plăcuță pe care scria: „Monument al naturii”. Unde sunt, câți mai avem? De fapt, fiecare copac e un „tezaur viu”, o părticică dintr-un patrimoniu pe care suntem departe de a ști să-l prețuim. Cred că avem nevoie de un program pentru „arbori ocrotiți” ai Oradiei.
Scriu aceste rânduri în totală necunoștință de cauză. Am auzit doar despre noile planuri ale administrației, dar nu am îndrăzneala necesară să mai citesc despre astfel de inițiative. Fie că i-au spus, pompos, masterplan, recensământ, campanie, de fiecare dată, bilanțul a fost negativ. Pentru arbori, desigur. Dacă pentru chinuirea unui animal se dă pușcărie, de ce n-am folosi aceeași unitate de judecată și pentru un copac? Pentru că el nu țipă, nu se apără, nu fuge?
Fiindcă iubesc copacii, îmi amintesc deseori de piesa lui Dan Andrei Aldea, „Brad bătrân”. Eu zic că merită reascultată, măcar câteodată. Și, dacă nu veți fi emoționați, vă rog frumos să mă iertați... Continuați să mai tăiați!
Florin Budea
ecologist