Cu un secol în urmă turismul era deja un obicei, în special al oamenilor cu dare de mână, atrași de locurile cu resurse binefăcătoare și obiective de vizitat. Încă nu era un turism de masă, și nici vorbă de „fast tourism”, focusat pe vizitarea cât mai rapidă a cât mai multor obiective.
BIHOREANUL vă spune cum se desfășura activitatea turistică în Bihor, care erau principalele destinații și cu ce se lăuda HoReCa vremii...
Oradea cvasi-turistică
Orașele mari sau reședințele de județ reprezintă atracții turistice obișnuite. Totuși, Oradea interbelică avea puține obiective de vizitat, iar informațiile despre turismul local sunt puține. Cetatea, deși demilitarizată, nu avea un rol clar definit, fiind abia intrată în cercetări arheologice. Piața Unirii a fost convertită abia în 1924 din piață agroalimentară în agora publică, prin amenajarea de scuaruri, trotuare și prin plasarea în centrul ei a statuii Regelui Ferdinand.
Reperele ecleziastice, biserica romano-catolică Szent László, catedrala ortodoxă (Biserica cu Lună) și cea greco-catolică Sf. Nicolae, erau frecventate de vizitatori din rândul preoților, oamenilor politici și simplilor curioși.
Turiștii se puteau caza în hotelurile din Piețele Unirii, Regina Maria - azi Regele Ferdinand (foto) și de pe Bulevardul Regele Ferdinand (azi str. Republicii), unele având restaurante de lux, jocuri de societate, chiar băi (Hotelul Rimanóczy). Oferta culturală cuprindea spectacolele de teatru, proiecții cinematografice și vizite la muzeul local, existând și varianta mesei și băutului pe terase, cum era cea a restaurantului Lido de lângă parcul Eminescu (azi Libertății) ori a ștrandului municipal.
Cel mai ușor se ajungea în oraș cu trenul. În 1931 soseau în gara Oradea trenuri dinspre București/Brașov, Timișoara/Arad, Sighet/Satu Mare și din județ - Cheresig, Vașcău, Holod. Legătura cu Capitala o făcea și un tren expres, Rapidul Ardeal, care parcurgea distanța în 12 ore, iar în 1930 circula și un tren direct Oradea - Cernăuți, prin Cehoslovacia și Polonia.
Miza pe apa termală
Geografia și resursele Bihorului erau exploatate turistic încă din perioada imperială. În anii 1920-1930 accentul era pus în turismul local pe stațiunile termale - Băile Felix și Băile Episcopești - azi 1 Mai (foto) - și pe cea montană Stâna de Vale, existând și alternative mai modeste. În ajutorul vizitatorilor venea biroul local al Oficiului Național de Turism, înființat în 1936. Dar acesta, constata ziarul Vremea, „nu prezintă prea multă garanție de seriozitate”...
Apele termale din Băile Felix sunt cunoscute încă din antichitate. În perioada medievală, în zonă se stabileau tot mai multe comunități, pentru ca în secolul al XVI-lea să existe deja băi frecventate de turiști. Numele Felix ar proveni de la Helcher Felix, administrator al băilor în 1711-1721, cu referire și la termenul latin al „fericirii vindecării”. În secolul XIX, dezvoltarea Băilor Felix și Episcopești a însemnat apariția de hoteluri și piscine.
Cele două Băi erau atât locuri de tratament, cât și turistice. Situația juridică a Băilor Felix era neclară, prefectul de Bihor, Nicolae Zigre, cerând statului să le preia de la Ordinul călugăresc premonstratens, care deținea stațiunea ca uzufruct de la statul ungar cu condiția ca din venituri să susțină un liceu în Oradea. Abia în februarie 1937 Băile au fost trecute pe seama statului. De cealaltă parte, Băile Episcopești aparțineau Episcopiei Romano-Catolice de Oradea.
Cură la băi
Izvoarele oligo-metalice termale ușor clorurate și sulfatate aduceau la suprafață ape la temperaturi între 26°C și 42°C, până la 48°C în cazul izvorului Balint. Efectele terapeutice vizau tratarea reumatismului, gutei, artritei, bolilor renale ș.a., fiind promovate în presa locală și centrală. Gazete precum Universul, Adevărul și Viitorul publicau reclame și știri despre beneficii. Băile erau comparate cu cele de la Pieštany (azi în Slovacia), stațiune de asemenea renumită pentru apele termale și nămolul sulfuros, motiv pentru care în unele reclame Băile Felix erau poreclite Pișteanul Românesc (foto).
În 1937, un sejur în Felix cu „pensiune complectă cl. 1 (hotel, băi și masă de calitatea primă de trei ori à la carte)”, costa 220 lei/zi în iunie și septembrie și 280 lei în iulie și august. În Băile Episcopești, prețul unei camere cu baie și pensiune completă varia între 120 și 250 lei/zi. Gazeta de vest considera tarifele prea mari pentru omul de rând, în același timp arătând că hotelurile erau neîngrijite.
Băile aveau avantajul de a fi deschise tot anul, iar călătorii care ajungeau cu trenul beneficiau de reducerea la jumătate a prețului biletelor. Ele găzduiau și serbări, serate și întruniri ale asociațiilor culturale și filantropice. Bazinele, precum cel de la Apollo (foto), erau bune pentru tratament și cursuri de înot.
Ziarele obișnuiau să publice numele unora dintre oaspeți. Erau îndeosebi români, maghiari și evrei, în general cu profesii bănoase - avocați, funcționari, bancheri, industriași, militari, dentiști, profesori, comercianți. Soseau atât din Crișana, cât și din alte regiuni, atât din România - București, Iași, Cluj - cât și din Budapesta.
Perla Apusenilor
Stâna de Vale aparținea Episcopiei Greco-Catolice a Oradiei și funcționa ca loc de cură din anii 1880, în 1928 obținând statutul de „stațiune climatică”. În zona construită existau hotelurile Excelsior și Belvedere, reședința episcopală (foto), biserica și cabanele - vile din lemn cu una până la opt camere.
Era un „loc minunat de odihnă într’o nesfârșită pădure de brazi”, conform corespondentului ziarului Vremea din 1937. Aerul ozonificat era prezentat ca vindecător al nervozității, scrofulozei, Basedow-ului, astmului ori bronșitei, stațiunea fiind deschisă întregul an.
La dezvoltarea Stânei contribuiau mai multe entități. În anii 1930, Secția Cluj a Touring-Clubului României se ocupa de amenajarea de trasee prin Apuseni, de înființarea de cabane și pârtii pentru schi. Secția orădeană a TCR era prezentă și în cadrul conferințelor și școlilor, cu colocvii despre geografia și speologia munților din Bihor.
TCR înființa și case de adăpost în munți, precum la Măguri, în Munții Gilăului și la Valea Mare, aproape de Abrud. O casă de adăpost era deschisă în 1933 și în Stâna de Vale, inaugurată de „700 de turiști în frunte cu episcopul Frențiu” (Valeriu Traian Frențiu - n.r.), anunța ziarul Dimineața. În aceeași perioadă se deschidea hotelul Excelsior.
Pe calea ferată
Accesul în stațiune era problematic. Un drum cu trenul de la Oradea la Beiuș dura 6 ore, iar de acolo încă atât cu căruța până la Stână. La începutul anilor 1930, linia ferată de marfă de la Remeți (foto) a fost însă cumpărată de Episcopia Greco-Catolică și prelungită, pe Valea Iadului, până la Stâna de Vale.
Din 1935, pe ea circulau atât vagoane cu lemne, cât și un autobuz convertit pentru a rula pe șine. În 1936 soseau în Stâna de Vale 995 de familii, iar până în iulie 1937 aproape 800. În 1939 oaspeții veneau atât din Oradea și Bihor, cât și din Cluj, Craiova, Chișinău, Budapesta și Viena, la finele deceniului aici fiind organizate și tabere străjerești pentru elevi, constând în excursii, cursuri și concursuri sportive.
Turismul bihorean interbelic era divers, orientat către activități recreative, culturale și medicale. Vizitatorii erau îndemnați să descopere cadre naturale, să se folosească de resursele curative ale zonei și să se bucure de ospitalitatea locală. Obiceiuri perpetuate până în zilele noastre...
CĂLĂTOR PRIN BIHOR
Natură ademenitoare
Pe lângă ONT, de promovarea turismului în Bihor se ocupa și Asociația Vulturul din Oradea, înființată în 1931. Oferta turistică locală includea valea Crișului Repede, în special zona de defileu de la Vadu Crișului (foto) către Ciucea, cu peștera de la Vad. „În aceeași regiune o altă peșteră, cea de la Igrița, aproape de gara Aleșd, merită deasemeni să fie cunoscută pentru numeroasele oseminte de ursul cavernelor”, arăta Universul.
În apropiere se afla și o stațiune mică la Remeți. Printre „distracțiile pentru vizitatori” se numărau terenurile de fotbal și tenis, popicăria și ștrandul, de aici pornind câteva trasee turistice. Stabilimentul era administrat de un comitet turistic local, fiind vizitat în principal de funcționari români.
Pe Crișul Negru, turiștii erau îndemnați să viziteze Beiușul, inclusiv ținutul Vașcăului, cu peșterile de la Ferice, Fânațe, Sighiștel și Băița. De aici puteau continua către Vârful Cornu Munților, aflat la 1.652 m altitudine. Peștera de calcar de la Meziad și Peștera Ghețarul de la Focul Viu, precum și complexul carstic de la Cetățile Ponorului (Padiș), erau promovate și ele ca locuri dintre cele mai pitorești.