Vă imaginaţi că de Valentine's Day ar fi posibil ca politicienii să-şi ofere unii altora inimioare roz (cele roşii ar fi strict partinice) ori tablete de ciocolată? Să fie mai curtenitori unii faţă de ceilalţi? Eu nu, ar fi chiar de domeniul absurdului.
Şi, totuşi, ne-am putea închipui că, dacă nu se iubesc, măcar s-ar putea respecta, că ar putea transforma eterna sfadă, ajunsă de câţiva ani până la stadiul de ură, într-o relaţie de convieţuire civilizată, de la care, luând-o exemplu, să-i stimăm şi noi, alegătorii? Nu cred că ar fi imposibil, dar mă tem că n-o să apucăm aşa ceva prea curând.
Mihail Manoilescu, publicist, ministru al Economiei, dar şi de Externe, în perioada interbelică, sesiza alienarea politicienilor români prinşi în luptele dintre partide. "Oamenii politici nu-şi dau seama că între ei ar trebui să domnească cel puţin o oarecare decenţă, dictată de interesul "profesional" comun. Depreciindu-se unii pe alţii, ei ajung să se deprecieze toţi în faţa masselor", scria Manoilescu. Şi tot el continua: "Politicienii care se vorbesc de rău unii pe alţii şi care îşi fac unii altora portrete atât de puţin măgulitoare nu riscă oare ca massele să ajungă, până la urmă, să-i creadă că sunt, într-adevăr, asemănători imaginilor pictate chiar de ei? Oare massele nu sunt ele îndreptăţite să spună, după ce ascultă schimbul de invective dintre aceştia, că - la urma urmei - toţi au dreptate?".
Observaţiile ministrului interbelic sunt cât se poate de actuale şi în zilele noastre. Cum să-i perceapă românii de acum ca pe nişte patrioţi şi figuri luminate, în care societatea îşi poate pune speranţele, pe unii care se gratulează reciproc cu apelative precum "beţivul de la Cotroceni", "Nuţi din Pleşcoi" (nu e cazul să spun cui i se lipesc acestea), "Ţapul" (poate vă mai amintiţi de Emil Constantinescu), "Chiorul" (fostul premier Victor Ciorbea), "Vodcăroiu" (Nicolae Văcăroiu), "Porumbacu" (Crin Antonescu), "Motanul Felix" (Dan Voiculescu) şi aşa mai departe? Poţi să-ţi închipui că asemenea personaje s-ar putea strecura într-o galerie dominată de figuri cu adevărat monumentale, ca de pildă Cuza, Regele Carol I, Regele Ferdinand, Iuliu Maniu, Brătienii?...
Cred că politicienilor de azi nici măcar nu le-a trecut prin minţi că ar putea fi supuşi judecăţii istoriei, necum să aibă ambiţii de a rămâne ca personaje pozitive, care peste ani să merite statui în pieţele publice. Aşa stând lucrurile, nu avem decât a ne consola cu gândul că invectivele cu care îi ţintim sunt justificate.
E adevărat, acelaşi Mihail Manoilescu spunea că "în timp ce dictatura alunecă pe panta propriei pieiri suprimând critica, democraţia îşi consumă prestigiul exagerând-o". Şi totuşi, chiar dacă arătându-i cu degetul într-un fel ne ocărâm şi pe noi, măcar atâta să luăm din democraţie...