Varză de Bruxelles: Capitala Europei, un mix din oameni cu ştaif, boschetari şi sclavi români (FOTO)

Micuţa îşi netezeşte cu palma rochiţa înflorată. Îşi trage nasul, apoi începe să cânte. Mama, sau ce i-o fi, o dublează cu vocea răguşită. "Deschide, uşa creştine / Deschide, uşa creştine / C-am venit din nou la tine...", colindă ţigăncile.

Scena pare scoasă dintr-un film absurd. Seara de Crăciun a scărilor de bloc orădene se "joacă" în dimineaţa de 1 martie a metroului bruxellez! Pasagerii, doi asiatici şi o afro-belgiană, privesc în gol cu feţe imobile. Într-un oraş simbolizat de statuia unui ţânc cu puţa-n  mână, în care limuzine eurodeputăţeşti de toate naţiile alunecă pe lângă boschetari de toate culorile, unde femeile se vând la vitrină iar bărbaţii urinează la liber în staţiile de tramvai, localnicii sunt destul de greu de surprins.

Pe Bruxelles...

Pentru un bihorean, Bruxelles-ul e ca acasă! Fără glumă, capitala Europei e scumpă, murdară, pestriţă şi... plină de români! Oraşul colcăie de macarale deasupra blocurilor de sticlă, musteşte de clădiri medievale, unele sub plase după care şuieră mistrii, şi e plin de saci de gunoaie scoşi în stradă. "RER"-ul lor trece de două ori pe săptămână şi nu are pretenţie la europubele, aşa că e raiul boschetarilor!

Amestec pestriţ de belgieni şi străini, strada funcţionează după un ritm în care centrul palpită non-stop, iar periferia este insomniacă. Plouă adesea, întărind mirosul de mahoarcă din suburbii şi cel de parfum din zonele rezidenţiale ale euro-funcţionărimii. Gurile de metrou împing afară periodic localnici flexaţi, turişti cu gura căscată, funcţionari în costumele de biserică, asiatice scănţălite cu părul vâlvoi, africani fistichii cu togi şi geci multicolore şi arăboaice înfofolite până la nas să nu dârdâie de frig, de la picioarele goale înfipte în papuci de plastic prin găurile cărora musteşte ploaia.

Cel mai ridicat nivel de trai după Luxemburg atrage ca un magnet marginalii continentului, de la politruci, la muncitori. "În trei ani ne-am dublat. Suntem o sută de mii de români! Majoritatea concediaţilor din Italia, Spania şi Portugalia vin şi dorm sub poduri, numai să nu meargă acasă", zice un constructor. Dorel propteşte o lopată, aşteptând să stea ploaia. "Mai bine dormeam, că nu fac niciun ban...", spune cu obidă. Nu îndrăznesc să îl întreb dacă are unde. Nu mi-ar răspunde. Aici, românii nu-şi spun numele, nici adresa, nici cât câştigă...

Oamenii străzii

În capitala Belgiei totul se învârte în jurul locuinţei şi diplomei de bacalaureat, valabilă doar dacă este de dinainte de anul 2000. Fără adresă nu îţi poţi face acte, iar fără diplomă nu poţi munci. "Statul belgian susţine că dacă ţi-ai dat bac-ul când încă se făcea şcoală în România, ştii suficientă matematică să îţi poţi calcula impozitele", povesteşte Tavi.

Un apartament cu două camere în cartierele "grele", ca Anderlecht sau Molenbeek, unde trecătorii "aiuriţi" intră în tine plecând cu portofelul să nu te jeneze la mers, porneşte de la 600 euro pe lună plus 150 euro pe utilităţi. În cartierele spălate cu detergenţi, Ixelles sau Evere, preţul e dublu. Românii de rând n-au, deci, nicio şansă la locuinţă. Apartamentele se închiriază doar pe minim 2 ani şi cu o garanţie de 2.000 euro, banii jos. Ai rămas fără job şi pleci altundeva, ai pierdut banii!

Fără adresă, în schimb, nu poţi face nimic: nu te poţi înscrie la Primărie ca să lucrezi cu ziua, nu primeşti "socialul" de 250 euro pe cap de copil şi nu poţi visa la ajutorul de şomaj, speranţa fiecărui român. În Belgia şomajul este pe viaţă şi, după contribuţie, acesta începe de la 1.200 euro, scăzând pe măsură ce se prelungeşte, dar niciodată sub 600 euro.

În România ar fi destul, dar în Belgia sunt bani de nimic. Un meniu costă minim 8 euro, un pachet de ţigări 7 euro, o bere 4 euro, o călătorie cu metroul face 2 euro, o apă plată ajunge la 1,5 euro şi tot aşa. Singura soluţie să ajungi să îţi cumperi ceva este să nu faci paritatea în lei!

"Cântă-mi, lăutare!"

În ciuda scumpetei, euro-capitala colcăie de români, de la lăutari până la chelneriţe, femei de curăţenie şi constructori. Bărbaţii sunt cunoscuţi ca docili şi ieftini, iar femeile harnice şi curate. "Femeile se descurcă mai uşor. Belgienii sunt morţi după românce, că gătesc, spală, fac curat, ţin la sex şi nu au fiţe feministe", povesteşte un emigrant. Sigur, au fost şi păţiţi care s-au trezit goliţi de bani, dar măcar au rămas şi cu amintiri plăcute...

După politicieni şi funcţionărime, în Bruxelles cel mai bine o duc lăutarii. "Ce faci, frătiuţ, tot aşa greu merge în ţară?", mă întreabă un bătrân cu clop. M-a "citit" după haine. Se ţine oltean, în ciuda mustăţii răsucite. Cântă prin pieţe în faţa unei cutii de carton. Când scad "încasările", îşi duce şatra acasă. S-a înregistrat la "comună", plăteşte impozit şi spune că rămâne cu 1.000 euro pe lună. "Noi o ducem bine faţă de români. Aci, ca acasă, cine munceşte n-are timp să câştige!", filozofează bătrânul.

Singur printre români

Lecţia amară a străinătăţii este că, român fiind, trebuie să fereşti de... români. "În primii ani e imposibil să nu iei ţeapă. Nu ştii mersul, nu ştii limba, nu ştii nimic", povesteşte Ioana. Pensionară din Galaţi, femeia de peste 50 de ani lucrează cu ziua în curăţenie, 10 ore pe zi. Şi-a scos autorizaţie şi îşi plăteşte singură asigurările şi impozitele. Pragul de la care se datorează impozit e de 1.200 euro pe lună. La acest venit, statul ia cam 500.

"În 30 de ani munciţi în ţară nu m-am trezit niciodată la 5, ca aici. Merg la un job de 3 ore, traversez pe banii mei oraşul cu metroul pentru alt job de 3 ore şi tot aşa", spune Ioana, trist. Pensia de 800 lei din ţară merge pe rata apartamentului lăsat nepoţilor, iar banii care îi rămân din salariu în Belgia îi ia fiscul. Românii care au adus-o aici nu i-au plătit dările, când şi-a cerut acte au izgonit-o, iar după 3 ani, la regularizarea balanţei fiscale, s-a trezit cu datorii de mii de euro la stat. "Plătesc dacă am fost proastă, aici nu te joci cu fiscul că îţi pune cătuşele automat...", povesteşte femeia.

La "fetiţe"

În Belgia, disciplina fiscală e literă de lege. Statul impozitează tot, de la ciubucul chelneriţelor până la încasările curvelor. În Rogier, un fel de Rogerius mustind de cartierişti moldoveni şi afro-belgieni, tinere focoase se vând în vitrine roşii pozând ca manechinele de lenjerie. Au analizele la zi, plătesc impozit, chirie pe vitrină, iar uneori ţin după ele inclusiv o femeie de serviciu.

Prestaţia costă 40 euro şi ţine 10 minute. Pentru grupuri se fac reduceri, ca la muzeu. Ai ratat finalizarea, plăteşti din nou. Dacă eşti băiat bun, laşi ceva şi pentru femeia de serviciu. "Adevărul e că sunt mai deştepţi ca noi. De ce să facă mafioţii bani din asta când poate face statul?!", spune un român.

Belgienii sunt mai deştepţi inclusiv la igienă. Bărbaţii ieşiţi de la fetiţe, ameţiţi de bere - căci tăria are preţuri prohibite - au amenajate în stradă pişoare libere. La propriu! O îngrăditură din tablă, înaltă până la brâu flanchează un perete de tablă din care se prelinge apă îndată ce te opreşti lângă zid. Metoda se foloseşte inclusiv în staţiile de tramvai, iar localnicii urinează relaxaţi ţopăind pe călcâie. Ce atâta jenă? În fond, simbolul oraşului e un puşti pişăcios...

Oricât de solidă ar fi democraţia, unii oameni vor fi tot timpul mai "egali" ca alţii. Europarlamentarii au toate motivele să se bată pe post în alegerile din 25 mai. Cu un buget de 100.000 euro pe an şi alocări de 4.000 euro pe lună pentru cabinet, cu diurne pentru masă, transport şi cazare, aleşii europenilor sunt priviţi în clădirea Parlamentului european ca nişte semizei. Oamenii de securitate le fac loc cu braţul prin mulţime, iar chelnerii sar să îi servească, recunoscându-i de departe după asistentele, neapărat top-model, care le sorb fiecare cuvânt.

Condiţiile de muncă sunt excelente. Spre deosebire de restaurantele din oraş, unde cea mai slabă mâncare costă măcar 8 euro, la barul Parlamentului se poate mânca la jumătate de preţ, se poate bea o bere cu 1 euro şi servi prăjituri la 2 euro. Să se mai îndulcească după ziua de muncă...