Sub arcada podului şoaptele sună metalic. "Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi", încheie mama. Întinsă pe pături, familia se pregăteşte de somn. Tata, bătrânul, adoarme primul, pufăind printre buzele subţiri. Timea, fiica mai mare, priveşte în gol, prizonieră în poveste.
Doar mezina, Denisa, urmăreşte umbrele plopilor alergate pe tavan de farurile maşinilor ce trec pe şoseaua din apropiere. Văcuţa de pluş de la pieptul copilei tremură ca speriată. "Nu te teme", îi zice mama, strângând sub cap rucsacul verde Carlsberg. Câteva hârtii, un telefon vechi, un card de credit gol şi 23 de lei sunt toată averea familiei. "Uite aici!", spune femeia, căutându-i mânuţa sub plapumă. În iconiţa cu margini cojite, de un kitsch perfect, Maica Domnului parcă îşi strânge Pruncul mai tare la sân...
"Nu suntem boschetari"
Ai zice că sunt o familie ieşită la picnic în Silvaş. Bărbatul frige carne pe o vatră mărginită de pietre, în vreme ce femeia s-a întins pe pătură cu o geantă sub cap. Fetele au fugit la apă. Mezina se joacă stropindu-se cu alţi copii. Cealaltă fată se opreşte pe mal, ca ţintuită de o linie invizibilă. Dă câteva ture, după care se aşază turceşte pe iarbă. Stă şi atât.
Când bătrânul vine cu mâncarea, mama le strigă: "Timea! Denisa! Veniţi la masă!". Cele două îi dau imediat ascultare. La pătură miroase a grătar, mititei şi pâine. Familia mănâncă direct cu mâinile, cu o grabă ce trădează foamea. "Parcă am fi într-o excursie, mami", zice micuţa cu gura plină. Mama o încuviinţează dând din cap.
Dar nu sunt. Împreună cu fiica sa Timea, de 26 de ani, şi cu micuţa Denisa, de 11 ani, Forisz Ildiko (foto), 49 de ani, trăieşte de trei luni sub podul Constantin Prezan, la fel şi concubinul ei, Haias Szabo Iosif, de 66 de ani. "Cam o lună am stat sub podul de la Bridge, dar nu este un anturaj în care să-mi ţin copiii. Sunt acolo trei-patru persoane fără adăpost care după ce beau, vorbesc urât. Nu-s răi, când n-am avut ne-au adus mâncare, dar am preferat să plecăm", zice femeia. Ildiko vorbeşte îngrijit, deasupra statutului pe care, de altfel, îl neagă. "Noi nu suntem boschetari. Atâta că avem probleme cu actele".
Poveste de Rogerius
Şi totuşi, familia nu a avut niciodată o casă a ei. Ildiko a ajuns în stradă imediat după Revoluţie. "Soţul meu şi-a vândut apartamentul din Rogerius în 1992 şi a plecat în Austria. Am rămas pe drumuri cu o fetiţă de 2 ani", relatează femeia cu naturaleţea victimei care şi-a spus povestea de nenumărate ori. Iarna a prins-o pe străzi. Micuţa a făcut meningită. Ar fi murit îngheţată dacă nu era Iosif (foto). "Când am văzut copilul ud şi îngheţat în braţe la femeia asta, am zis: «Treceţi în casă!»", spune acesta.
Bărbatul le-a luat în casa mamei sale din strada Tileagdului, unde au locuit până în 1997, când bătrâna a vândut casa şi s-a mutat în Sînnicolaul de Munte. Mai târziu a vândut-o şi pe asta, iar după câteva luni a murit, fără să le lase nimic. "Am 30 de ani pe cartea de muncă, am lucrat la Blănuri, la Electrometal, dar n-am avut niciodată destui bani pentru o casă", se scuză Iosif.
Bărbatul cu urechile clăpăuge şi vocea uşor piţigăiată are ceva din spiriduşul Dobby din seria Harry Potter. Fetele l-au botezat "Tata". E şeful familiei şi singura sursă de venit. Bărbatul are o pensie de 810 lei pe care o suplineşte ocazional cu diferite munci. "Descarc peleţi pentru încălzire la casele din Paleu. Lumea mă cheamă şi îmi dă la sfârşit mâncare pentru copii", zice el.
"Numai cine a trăit pe stradă..."
Din 2002 până la începutul lui 2007 familia a stat în Cetariu, în casa unei fundaţii. Când imobilul a intrat în autodemolare au plecat. Acolo a copilărit Timea, rămasă cu deficienţe psihice după boala din copilărie. Tunsă băieţeşte, vorbeşte într-un idiom româno-maghiar pe care îl înţeleg doar ai ei. "E cuminte, dar n-o poţi lăsa singură. Dacă pleacă, uită cum să vină înapoi", povesteşte Ildiko.
Mama îşi împarte grija fetei cu mezina Denisa. Fetiţa de 11 ani este veselă, isteaţă şi lipicioasă. "O să mai vii să mă vezi după ce mă mut de sub pod?", îl întreabă ea pe reporterul BIHOREANULUI. Noroc că nu aşteaptă răspuns. "Azi m-a dus o prietenă la Aquapark. M-am dat pe tobogane. Uite ce-am făcut...", turuie, dezvelind o julitură. Îi plac desenele animate, salata de boeuf, îngheţata şi poveştile citite de maică-sa.
Ea se descurcă mai greu cu cititul. "La şcoală a fost printre primii la matematică şi la limba maghiară. O să-i iau o carte de poveşti, ca să citească mai mult", promite femeia. Denisa, de altfel, este principalul motiv pentru care familia vrea o casă. "Numai cine a trăit pe stradă ştie ce înseamnă să ai o uşă în spatele căreia să-ţi poată dormi copiii fără să le fie frică", spune Ildiko.
De teamă că şi-ar putea pierde locul de sub pod, familia îşi aşterne culcuşul numai după miezul nopţii, când scăldătorii au plecat, şi îl strânge în zori, înainte să meargă lumea la muncă. Toţi se spală în Criş, îşi ascund păturile în tufişuri, încarcă din lucruri într-un căruţ şi apoi pleacă în oraş. "Când avem bani mâncăm lângă gară, că-i mai ieftin, când nu, mergem în Parcul 1 Decembrie. Tata pleacă la lucru, iar eu grijesc de fete. Dacă am sta tot timpul sub pod ne-ar alunga Poliţia", explică femeia.
"Vom încerca să îi ajutăm"
Deşi lăsată pe străzi, familia era în evidenţele Administraţiei Sociale Comunitare Oradea de luna trecută, când i s-a şi făcut o anchetă socială. "Trebuia să fie ceva şedinţă despre noi, dar nu s-a ţinut", spune Tata. Convocată pentru 21 iulie la ora 9, Comisia socială, care analizează solicitările de locuinţe, s-a amânat pentru o dată nedeterminată. Şefuţi din Primărie, în frunte cu directorul adjunct al Direcţiei Patrimoniu Imobiliar, Cristian Popescu, care trebuiau să stabilească dacă familia va primi sau nu o cameră în căminul din strada Atelierelor, s-au dat prea ocupaţi ca să se deranjeze pentru nişte boschetari.
Lucrurile s-au urnit abia când BIHOREANUL s-a interesat de soarta lor. "Vom încerca să-i ajutăm în cel mai scurt timp", a promis directoarea ASCO, Arina Moş, care s-a şi ţinut de cuvânt: joia trecută, "dormitorul" de sub pod a rămas gol. Tata, Ildiko şi fetele s-au mutat într-unul din containerele amplasate de Primărie la Azilul din strada Gutenberg. Mai au încă de depus dosare de acte pentru o locuinţă socială, pentru înscrierea Denisei la o şcoală, pentru încadrarea Timeei în grad de handicap, dar ce şi-au dorit mai tare au primit. Un acoperiş sub care să poată închide uşa cu cheia, la adăpost de lumea de afară...
SUFLET DE ORĂDEAN
"Nici să cerşească nu ştiau"
Povestea familiei de sub podul Constantin Prezan a emoţionat mai mulţi orădeni. "De câteva săptămâni văd o familie formată din tată, mamă şi doi copii care dorm sub cerul liber. În ultimele zile, din cauza ploilor, dorm sub podul Prezan. Vă solicit sprijinul pentru a mediatiza acest caz", a scris un cititor pe adresa de email a săptămânalului BIHOREANUL. Jurist de profesie, bărbatul i-a ajutat cum a ştiut mai bine.
Şi n-a fost singurul. "I-am văzut în Nufărul acum câteva luni. Bătrânul şi fetiţa stăteau lipiţi de gard, nici să cerşească nu ştiau. Nu cereau, dar era evident că erau lihniţi de foame. Periodic le mai duceam mâncare", a povestit un orădean.
Previzibil, oamenii sunt impresionaţi de drama mezinei Denisa. "Sunt oameni buni, curaţi, politicoşi. Este nedrept să ajungă să doarmă sub pod. Fetiţa nu are nicio vină că părinţii sunt săraci", spune femeia care a dus-o pe Denisa la Aquapark împreună cu copiii săi. Toţi cei trei binefăcători au refuzat, modeşti, să-şi decline identitatea.