Gata, se pare că vom avea un stadion cu doar 16.000 de locuri, spre nemulţumirea nostalgicilor care-şi aduc aminte că într-o sută şi ceva de ani de fotbal orădean am avut o dată 25.000 de  spectatori la un meci. Dar era pe vremea când la televizor îl vedeam numai pe Ceauşescu, iar la unguri ne uitam extaziaţi la partidele dintre Tatabanya şi Salgotarjan.

Cum a sosit şi vestea că s-a aprobat finanţarea proiectului, înţeleg graba cu care s-a adoptat soluţia tehnică, pentru că mai bine avem un stadion cu 16.000 de locuri sub stăpânirea liberalilor, decât nişte promisiuni de 25.000 în mandatul PSD-ului.

Că nu s-a făcut dezbaterea publică serioasă e un fals. Mii de oameni şi-au postat dorinţele, numai că acestea nu au fost luate în seamă.

După mai-marii urbei şi ai judeţului, stadionul ar fi avut nişte particularităţi care-l făceau unic în ţară. Bolojan ar fi propus să aibă 5.000 de locuri, să fie mai uşor de măturat. Emilian Pavel ar fi preferat o suprafaţă de parchet, pentru că iarba-l gâdilă. Szabo Odon ar fi acceptat investiţia dacă s-ar fi numit, simplu, Erdely Arena. Iar Mang ar fi protestat pentru că în locul hotelului proiectat alături ar fi fost mai potrivit un azil de bătrâni.

Ca să nu mai vorbim că porţile ar fi trebuit făcute din copaci, care la maturitate pot adăposti la umbra lor plimbăreţii ieşiţi la soare. Prin mijlocul terenului s-ar fi putut imagina o pistă de biciclete şi una de trotinete, iar aspersoarele ar fi fost dotate şi cu cişmele, să se poată adăpa cei care ies în oraş şi n-au bani de un pahar cu apă de la cofetărie. Iar cei care urăsc betonul ar fi cerut ca investiţia să fie ctitorită exclusiv din chirpici.

Dar cei mai mulţi au cerut ca la pachet cu stadionul să se facă şi o echipă de fotbal competitivă, în amintirea frumoaselor zile când contribuabilii orădeni ţineau ca proştii echipa, iar samsarii vindeau jucătorii bucată cu bucată.