Ce anume îndreptățește memoria să se oprească asupra unui om, după mai bine de un secol și jumătate? Întrebarea se pune, inevitabil, la 185 de ani de la nașterea lui Iosif Vulcan, fondatorul revistei „Familia”, ca un test între festivism și adevăr.
Întrebarea îi aparține lui Florin Ardelean, conferențiar universitar dr. habil. la Universitatea din Oradea, invitat să rostească o alocuțiune la aniversarea a 185 de ani de la nașterea lui Iosif Vulcan, eveniment găzduit pe 31 martie 2026 de Muzeul memorial „Iosif Vulcan”...
Zece calităţi...
Dincolo de aerul festiv și, oarecum, desuet, al unor astfel de manifestări, trebuie să ne interogăm cu privire la meritul pe care cineva îl poate dovedi, astfel încât, la atâția și atâția ani de la naștere, să merite o evocare. Asta, câtă vreme nu prea știu câți dintre cei de față, peste 185 de ani, ar putea spera la o astfel de onoare...
Voi propune zece calități și tot atâtea motive în baza cărora voi încerca să dovedesc că prezența noastră vesperală aici, în casa în care au locuit domnul și doamna Vulcan, din anul 1896, este pe deplin motivată. Mai precis, Iosif Vulcan are o „justificare” temeinică în raport cu atenția care i se acordă.
Într-o ordine nu neapărat valorică, cele zece calități ar fi următoarele, firește, prezentate frugal, cum se și cuvine în astfel de împrejurări omagiale.
Consecvență/ perseverență
Neamul nostru se înflăcărează repede, pornim vijelios la drum, dovedim entuziasm nemăsurat, transpirație abundentă, pentru ca mai apoi să obosim, să fim cuprinși de plictis, iar osteniți înainte de vreme să abandonăm proiectul, să-l îngropăm în indiferență și uitare. Este vorba de năravul „adamic”, pus în evidență adesea de către cei care au explorat parcursul nostru prin răstimpul veacurilor. Istoria noastră modernă este un cimitir al proiectelor ratate din cauza unui zel fără susținere, printr-o incapacitate funciară de-a ne ține voința trează și atașamentul necurmat. Suntem experți în a ne croi idealuri, dar prea puține dintre ele se văd împlinite. Iosif Vulcan a contrazis acest blestem sau cusur.
Revista Familia a apărut 42 de ani, la Pesta și la Oradea, deci într-un Imperiu străin, dovedindu-se a fi, din acest punct de vedere, un monument fără egal în istoria publicisticii culturale românești. Consecvența sa a presupus eforturi, dedicare și, mai ales, o mentalitate de om ce-și onorează țelurile.
Pentru că a-ți clama țelul, dar a nu-l susține prin fapte se constituie într-un bovarism ce-ți dezvăluie sterilitatea. Dimpotrivă, fiul preotului greco-catolic Nicolae Vulcan a dovedit cu asupra de măsură seriozitatea celui ce-și duce faptele la bun sfârșit. Iată primul motiv pentru care suntem astăzi aici.
Sediul Muzeului Memorial „Iosif Vulcan”, din Oradea
Etica dialogului
Capacitatea de a-l prețui pe celălalt, de a ieși din vanitatea îndestulării de sine constituie premisa esențială a dialogului. Fără această disponibilitate umană, blocat fiind perpetuu într-o egolatrie trufașă, nu vei reuși decât să propovăduiești în pustie și, în cele din urmă, să fii izolat într-o lume ce refuză monologul strident.
Iosif Vulcan a fost agreat și primit în rândul elitelor culturale maghiare (la Pesta și la Oradea-Mare), dar în același timp a fost prețuit și de către elitele românești, primirea sa în Academia Română constituind o dovadă peremptorie. A tradus în limba maghiară, în anul 1877 apărându-i, la Pesta, sub egida Societății culturale Kisfaludy, volumul Poezii populare românești, dar în același timp, în paginile revistei Familia au apărut, tot în tălmăcirea lui, proze semnate de Jókai Mór, precum și poezii ale unor autori maghiari.
A înțeles repede că factorul spiritual, cultura, literatura, pot fi punți între popoare, la fel cum pot fi elemente definitorii în constituirea unui profil național. Doar astfel, prin această deschidere, folosind relații îndelung cultivate, a reușit în proiectul său magistral – Revista Familia, ca loc de întâlnire generic al tuturor românilor iubitori de spirit din Balcani.
Alura lui s-a proiectat pe un fundal social ce a hrănit o notorietate binemeritată și s-a întipărit într-un mediu cultural sofisticat și exigent. Virtutea dialogului i-a consolidat imaginea și i-a făcut posibil succesul
Eticheta
Suntem, astăzi, trăitori într-o lume cu un indice ridicat de bădărănie. Este suficient să ieșim pe stradă sau să intrăm în lumea „surogat” a social media pentru a ne lămuri repede de acest lucru. Grăbiți și încruntați, ne vedem de ale noastre, dispuși adesea să călcăm pe cadavre sau, cel puțin, să utilizăm invectiva în locul bineții. Frivolitatea lumii noastre are acest handicap, favorizat poate de prea multă trufie.
A te comporta cu manieră într-o lume în care curtoazia nu este un moft, o pedanterie de doi bani, constituie o calitate destul de rară. Iosif Vulcan a probat-o, dând dovadă de ceea ce se numește savoire vivre. Reputația ți-o construiești cu migală, în baza unui comportament moral și spiritual fără reproș. A da dovadă de civilitate, nu ține de context sau de dispoziția de moment, ci de asumarea unui stil de viață. Nu e extenuant să fii manierat, cu condiția ca respectul față de altul să fie conjugat cu respectul de sine. Din această perspectivă, Iosif Vulcan nu a dezmințit modelul de civilitate al Europei Centrale.
A fi om de lume presupunea să stăpânești impecabil modelul comportamental validat de eticheta acelei lumi. Fără emfaza care să te arunce în ridicol, dar și fără a nesocoti gratuitățile unei gestici culante. Gentilețea, zâmbetul mereu cordial, ritualul de salon au fost „micile” deprinderi care, din fericire, au adus mari împliniri. Asta pentru că în amănunte nu stă doar Diavolul, ci poate veghea Îngerul păzitor.
Sacrificiul de sine
Iosif Vulcan și-a asumat o „misiune imposibilă”, costisitoare și prea puțin profitabilă pentru un eventual tânăr vânător de succese profesionale și materiale. Alegând să servească interesele românilor din Imperiul Austro-Ungar, aflați în mari nevoi, dornici de o recunoaștere etnică, chiar dacă mult întârziată, directorul Revistei Familia a mizat pe calea sacrificială, înfruntând ridicări din sprânceană și reproșurile unor amici puși pe glume ieftine.
Nu cred că a fost ușor pentru un tânăr de nici 25 de ani să nu clipească și să nu șovăie în fața unui angajament atât de cutezător. Marile ambiții sunt ruinătoare pentru oamenii slabi. Nu a fost cazul, din fericire, pentru cel ce a devenit avocat, refuzând imediat apoi să-și exercite meseria bine remunerată, în favoarea statutului de publicist în limba română, cu un orizont de împlinire a destinului cât se poate de improbabil. Puneți-vă în situația unui tânăr care este obligat să-și înfrunte până și propria familie, dojenit fiind că dă cu piciorul unor oportunități ce i se deschideau firesc în viață.
Acum știm că a izbândit, dar atunci, când nimic nu era decis, sunt convins că a avut multe nopți nedormite, amețit fiind de „logica” bulversantă a opțiunilor antinomice. Dar marii visători nu-și negociază niciodată himerele! N-a făcut-o nici Iosif Vulcan, sacrificiul său dovedindu-se a fi, retrospectiv, pe deplin omologat în contul destinului de neam.
Iosif Vulcan – portret din anii studenției (1859-1863)
Credința
Credința este fundamentul oricărui comportament dezirabil într-un amplasament etic. Familia, grație politicii editoriale a directorului ei, nu a discriminat între cele două Biserici naționale, cea greco-catolică, din care făcea parte (cu un ascendent în persoana episcopului Samuil Vulcan, stră-unchiul său, dar și al tatălui, Nicolae, preot), precum și cea ortodoxă. Rațiunea istoriei, cel puțin în Transilvania, a precumpănit în dauna rațiunii etnice, „dictând” apelul la compromisuri, atunci când interesele validau scenarii alternative, dar fără să fie și compromițătoare.
Nu ambițiile și eventualele vendete au prevalat, ci mai totdeauna gândul temeinic. Coloanele revistei au găzduit articole ce înfățișau problemele și năzuințele ambelor confesiuni, pentru că rațiunea completa credința, argumentând că cei separați sunt slabi, pe când cei uniți pot avea mereu speranțe, ambiții și reușite. Lipsit de bigotism sau de un partizanat îngust, pernicios și vindicativ, Iosif Vulcan s-a ridicat deasupra unor interese de moment, având viziunea binelui, chiar dacă acest bine se afla încă ascuns în cețurile unui viitor prea puțin generos, într-o zare diminuată a timpului de proximitate. Dar cei luminați văd și acolo unde deocamdată stăruie bezna.
Patriotismul
Patriotismul generează (sau nu!) o trăire cu totul specială. Este atât de intimă și de profundă trăirea cu pricina încât orice trafic, chiar și unul verbal, declarativ, aruncă chestiunea patriotismului într-o zonă extrem de dubioasă. Cel ce se declară patriot, mai ales speculând contexte publice, prin care recunoașterea trăirilor sale să aducă foloase de imagine, este nu doar imprudent, ci cel mai adesea abuziv, descalificându-se moral.
Patriotarzii sunt patrioți declamativi, cu totul inconsistenți ca plămadă umană, pozând fără să vrea în inși nevricoși, stăpâniți de ură și resentimente. Pentru aceștia, patriotismul este un drapaj, nimic mai mult. Riscând poate dezacordul unora, voi spune că orice apel la cel fond profund cuibărit în noi, pentru a-l utiliza cu nesocotință, este o formă de simonie.
În plus, riscând dezacordul și mai multora, voi asocia pompa patriotismului declamativ cu prostituția în formă continuată a unor intelectuali de vitrină, grăbiți în a recolta aplauze facile, în lipsa oricăror dovezi faptice prin care să-și ilustreze adevărul spuselor. Iosif Vulcan a fost un patriot luminat. Fără emfază și fără publicitate gratuită, el a editat Familia pentru binele etniei sale, alegându-și cu pricepere mijloacele, căutând să le facă eficiente, nu patetice.
Nu a jinduit după eroism, dar a făcut tot ce a depins de el pentru a contracara fenomenul renegaților, adică al ardelenilor care acceptau să fie deznaționalizați în schimbul unor mici privilegii, adesea camuflate în slujbe derizorii. Revista lui a fost „casa” limbii române, fiind adresată în primul rând femeilor, adică acelora care aveau în grijă transmiterea limbii materne către generația următoare.
Adept al modernismului
Iosif Vulcan a definit Familia drept foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni, prin asta atrăgând atenția că este partizanul spiritului vremii sale. A doua jumătate a veacului al XIX-lea s-a remarcat printr-o ofensivă a cercetării științifice și a noutăților tehnologice de tot felul. O rubrică permanentă a fost Ce e nou?, oferindu-le cititorilor informații despre cum se schimba rapid chipul lumii, aproape pe toate meridianele globului. În același timp, a rămas ancorat în realitate și a știut prețui trecutul, ca pat germinativ al prezentului.
Dar mizând pe tradiții, nu s-a închistat în acel tradiționalism ce refuza cu dispreț provocările și demersurile favorabile unui progres ce se impunea prin firea lucrurilor și mai ales a oamenilor.
Spirit deschis, Iosif Vulcan a celebrat cum se cuvine cutezanțele vremii sale, le-a prețuit și le-a făcut cunoscute, înțelegând că viitorul înseamnă mai cu seamă cunoaștere și măsură.
Frontispiciul Revistei „Familia” (numărul de probă – 1/13 mai 1865)
Cărturar și intelectual
În urmă cu un secol apărea la Paris o carte a lui Julien Benda, mult citată și invocată, până în zilele noastre, cu privire la diferența dintre un cărturar și un intelectual (Trădarea cărturarilor/ La trahison des clercs). Cărturarul este cel ce-și pune viața, fără condiții, în slujba valorilor supreme ale umanismului, pe când intelectualul este acel spirit adaptat vremurilor, care servește ideologii și interese. Iosif Vulcan a fost, deopotrivă, cărturar și intelectual. În prima ipostază, a servit valorile primordiale ale omenirii, în genere – educația, cultura, credința, toate acestea fiind asociale unor instituții-pilon ale societății: școala, teatrul și biserica. În a doua ipostază, a militat pentru dezvoltarea exact a instituțiilor invocate mai sus, drept condiții prealabile ale emancipării sociale, politice și culturale a românilor ardeleni. Astfel, în cazul lui, cele două concepte nu au avut cum intra în coliziune, ci, dimpotrivă au constituit două fețe ale aceleiași strategii, cărturarul identificând valorile, iar intelectualul adecvându-le binelui public, în varianta dezirabilă a unui popor aflat în plină ofensivă a definirii sale moderne, în rând cu marile națiuni ale Europei civilizate.
Revista Familia a fost cutia de rezonanță a acestui spirit bivalent – cărturăresc și intelectualist, găsind adecvarea potrivită între splendorile gratuite ale spiritului și „întrupările” sale în interesele legitime, practice, ale naționalității. Sunt convins că acest lucru i-a asigurat în bună măsură reușita, asigurând aspirației armătura îndreptățirii dată de armonicele adevărului.
Toleranța
Toleranța este o trăsătură de caracter ușor de clamat, dar foarte greu de împlinit. Ea se bazează pe iubirea față de aproapele sau măcar pe respect față de acesta, nu conjunctural, ci permanent. Isus ne cere ceva greu de imaginat. În Evanghelia după Matei avem imaginea abisală a toleranței, ca habitudine umană imposibilă (ba chiar inacceptabilă):
Iar eu vă zic vouă: iubiți pe vrășmașii voștri, binecuvântați pe cel care vă bleastămă, faceți bine celor care vă urăsc și rugați-vă pentru cei care vă vatămă și vă prigonesc.
Ca să fiți fiii Tatălui vostru, Celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți. (Matei 5, 43-48).
Lumea noastră „joacă” după coduri juridice și morale, nu-și poate permite să aplice conceptul dumnezeiesc al iubirii Lui față de creaturi (agapé). Dar noi putem tinde spre mai bine, spre a celebra iubirea de aproapele într-un mod uman și tolerant, preferând iertarea, nu răzbunarea. Ca fiu de preot greco-catolic, Iosif Vulcan a avut percepția maximală a toleranței și a aplicat-o, atât cât a fost omenește posibil. Nu a recurs la o strategie a excesului de angajament etnic, ci a preferat o revistă longevivă, nu una susceptibilă de-a fi mereu suspendată. Familia și-a împlinit programul știind să lupte pentru binele propriu, fără a zgândări ostilitățile celor ce puteau face răul. Toleranța a fost un instrument util și eficient, nu unul spectaculos și riscant. Să editezi o publicație în limba română, la Pesta și la Oradea-Mare, 42 de ani, într-un Imperiu străin, nu este o întreprindere la îndemâna oricui, ba chiar am spune că asta a ținut de geniul pragmatic al unui spirit ce a tradus valorile universalului în „graiul” neamului, fără a stârni defel disonanțe sau injoncțiuni.
Farmecul discret al omului de lume
După Blaise Pascal, am putea defini acest farmec drept l’esprit des finesse, drept capacitatea de-a fi adecvat unei existențe aristocrate, fără a părea vetust sau ridicol. Silueta lui Iosif Vulcan a deambulat prin anii ce i-au conturat viața cu grație și cu aplomb, cu știința de-a savura plăcerile, dar și cu rigoarea de-a duce la bun sfârșit cele plănuite. Nu s-a lăsat acrit de năpastele ce i-au atins existența (imposibilitatea de-a avea urmași a fost una dintre ele), ci a stat mereu cu pieptul drept, înfruntând cu bărbăție și cu stil provocările de tot felul. Dincolo, însă, de propria persoană a prețuit fără rest omul, în numele căruia și-a asumat „crucea”.
În ultimul număr al Revistei Familia, din decembrie 1906, Iosif Vulcan își înștiința cititorii că totul are un sfârșit: „Etatea înaintată și sănătatea șubredă mă silesc să mă retrag de la masa redacțională și să sistez această revistă. /.../ Recunosc că revista noastră, pornită atunci când nu prea erau scriitori și era singura făclie literară română în Ungaria, de multe ori s-a prezentat cu lucrări de ale începătorilor; dar am și bucuria că unii din aceștia au devenit căpeteniile literaturii noastre”. În plus, delega tinerimii române „menirea” de a continua un proiect nobil, temerar și obligatoriu.
Iată, acestea au fost cele zece calități ale unui om mai mult sau mai puțin ca oricare altul.
Acum, la fix 185 de ani de la nașterea sa, noi, cei prezenți aici, în casa aceasta, avem percepția clară a unui personaj care s-a impus prin noblețe. Avem obligația de a-l sărbători, câtă vreme „umbra” lui galantă și gracilă, zâmbindu-ne generos, poate chiar complice, se furișează printre noi, parcă măgulit de admirația ce i-o mai purtăm.
Florin Ardelean
conferențiar universitar dr. habil. la Universitatea din Oradea, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării
Alocuțiune rostită cu ocazia aniversării a 185 de ani de la nașterea lui Iosif Vulcan – Oradea, 31 martie 2026, sediul Muzeului memorial „Iosif Vulcan”