Intrarea Armatei Române în Oradea a fost un eveniment care a schimbat istoria acestor locuri. Primul an interbelic a fost unul complicat pentru orădeni, fiind marcat deopotrivă de dictatură și democrație, de conflicte și pace, dar și de apartenența la două țări.

Finalul Primului Război Mondial, câștigat de Antantă împotriva imperiilor, a găsit comitatul Bihor în mijlocul disputei între două țări. Pe de o parte, Ungaria ținea să păstreze cât putea mai mult din fosta monarhie austro-ungară, în timp ce Regatul României voia încheierea actului din 1 Decembrie 1918, prin care Transilvania, Maramureș, o parte a Banatului și a Crișanei votau, prin reprezentanții de la Alba Iulia, unirea cu acesta.

Spargerea lumii...

În toamna lui 1918 Europa se schimba radical. Imperiile se spărgeau în state noi și teritorii alipite celor existente sau în formare. Imperiul Austro-Ungar, un colos din centrul continentului, era în colaps, rutenii, polonezii, cehii, slovenii, croații și românii voind să-l părăsească pentru a face parte din noi ori diferite construcții statale. Eforturile erau impulsionate de „Cele 14 puncte” ale președintelui american Woodrow Wilson, din ianuarie același an; printre acestea - rediscutarea granițelor austro-ungare și posibilitatea ca națiunile din imperiu să-și poată hotărî singure destinele.

Teritoriul Oradiei și al Bihorului se afla, așadar, între două țări cu granițele în schimbare, reprezentând el însuși un mozaic etnic. În acest context, în 12 octombrie 1918 urbea de pe Crișul Repede îi găzduia pe liderii Partidului Național Român, adunați în casa avocatului Aurel Lazăr (foto) pentru a vota Declarația de autodeterminare a teritoriilor majoritar românești față de Imperiu. Documentul a fost prezentat o săptămână mai târziu în Parlamentul budapestan, acțiunea fiind urmată de Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie.

Între timp, Înaltul Comandament român decidea pornirea acțiunii militare în Transilvania, prin Divizia 7 infanterie condusă de generalul Traian Moșoiu și Divizia 1 vânători comandată de generalul Aristide Lecca. Începută dinspre Reghin și Brașov și continuată spre Târgu Mureș și Blaj, campania de cucerire a Ardealului avea să se întindă pe jumătate de an.

Bihorul bolșevic

Abia ieșit din lagărul siberian de la Tomsk și inspirat de revoluția bolșevică a lui Lenin din Rusia, fostul ofițer al Armatei austro-ungare Kun Béla s-a întors în Ungaria împreună cu sute de agenți comuniști în preajma declarării independenței față de Austria, angajându-se la refacerea vechiului Regat ungar. A creat și condus Partidul Comunist Maghiar, iar cu ajutorul adepților săi a ocupat Budapesta, la 21 martie 1919 impunând republica sfaturilor.

Noul regim de tip bolșevic a ajuns și în Bihorul aflat, încă, în statul ungar. Toate autoritățile au fost revocate. Prefect a fost numit avocatul Kátz Béla, treburile fiind gestionate de către un directorat comunist, iar ordinea publică controlată de gărzi secuiești ce țineau de armata republicană ungară. În Oradea funcționa un batalion al armatei roșii ungare. Primarul Rimler Károly (foto) a fost înlăturat, puterea fiind preluată de Sfatul administrativ al muncitorilor și soldaților.

Opozanții orânduirii erau judecați de tribunale revoluționare și închiși, bunurile de valoare, mijloacele de transport, armele și munițiile, telefoanele au fost rechiziționate, a fost instalată cenzura, iar pe clădirile publice a fost arborat steagul roșu bolșevic. Adunările publice erau strict supravegheate, alimentele raționalizate, iar Garda Roșie a fost desemnată să mențină ordinea în oraș. Fruntași români ai Unirii din 1918 au fost arestați sau chiar uciși, cum a fost cazul avocaților Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, lichidați în Beiuș în noaptea de 3/4 aprilie.

Vin trupele române!

La începutul lui 1919, generalul francez Henri Berthelot constata la fața locului jafurile și nesiguranța populației în Banat și Crișana. Avocatul Aurel Lazăr transmitea și el informații în acest sens premierului de la București, I.C. Brătianu, în timp ce generalul Constantin Prezan obținea acordul Aliaților pentru ca Armata română să înainteze către linia Arad-Oradea-Carei, atunci declarată zonă militară neutră.

Până în 17 aprilie 1919, oastea ajungea la Ciucea, înaintând rapid către Aleșd, apoi Tileagd. Orădenii aflau imediat despre bătăliile purtate. În gara din Velența soseau permanent trenuri cu răniți. Terorizați de bolșevism, localnicii de toate etniile așteptau cu nerăbdare trupele române.

Bolșevicii s-au retras în degringoladă în 18-19 aprilie, iar militarii rămași în oraș s-au împărțit în două tabere, „albă” și „roșie”, cei albi reprezentând vechea administrație. În 19 aprilie, după lupte de stradă, bolșevicii maghiari s-au retras în cazărmile din sudul orașului și s-au predat. Revenit în funcție, Rimler Károly a cerut Armatei române să intre grabnic în oraș pentru a asigura ordinea.

În 20 aprilie, chiar de Paști, „pe când am eșit eu dela biserică, la 11 și jumătate, se ivește prima patrulă de roșiori, în frunte cu locotenentul Teodorescu, împodobiți cu lilieci, floarea primăverii. Publicul imens adunat pe piață credea că sunt Francezii, fiindcă pe Români îi socotea de niște sălbateci, și erupe în frenetice „Vive la France”, soldații le răspund „Vive la România”, nota vicarul Roman Ciorogariu în jurnalul Zile trăite.

Comandantul trupelor, generalul Traian Moșoiu, a fost întâmpinat la intrarea în oraș de primarul maghiar, alături de fruntașii români Coriolan Pop și Iustin Ardelean, fiind apoi poftit în Primărie. Armata a continuat apoi înaintarea către Tisa și Budapesta, ocupată în 4 august.

Ce a urmat

În a doua zi de Paște, luni, Roman Ciorogariu (foto) oficia liturghia în Biserica cu Lună. După amiază, orchestra regimentului a interpretat în piața centrală marșuri naționale, hore și sârbe, în fața unui public numeros, timp în care „un aeroplan român, împodobit cu steaguri tricolore, a plutit deasupra orașului (...) executând cele mai frumoase virajuri”, își amintea vicarul orădean. Marți, Primăria, având restaurată conducerea de dinaintea bolșevismului, împreună cu Consiliul Național, lua primele măsuri pentru asigurarea ordinii și aprovizionării orașului cu alimente și lemne.

Oradea avea circa 65.000 de locuitori, dintre care 86% erau maghiari și evrei, iar 13% români. Aurel Lazăr a fost încredințat cu coordonarea vieții publice, el impunând folosirea limbii române în administrație și obligarea funcționarilor de a o învăța, pe lângă cea de a depune jurământ față de Regatul României. Prefect de Bihor devenea Coriolan Pop.

În iunie, primarul Rimler, bolnav, a fost înlocuit cu Lukács Ödön, urmat de Komlóssy József. La ordinul lui Traian Moșoiu, toate denumirile instituțiilor și firmelor au fost schimbate în română, poliția a fost organizată, urmând să se înființeze și corpurile de jandarmi și să fie reformată justiția, după legile românești.

Agitatul an 1919 s-a terminat cu o stare de lucruri bună atât în Oradea, cât și în tot Bihorul, localnicii putând să-și reia activitățile firești și să înceapă adaptarea la regimul total diferit al Regatului României.

Declarația de la Oradea

1918 a fost anul unirilor, din martie până în decembrie. În fiecare caz, atât în Basarabia, alipită în 27 martie, cât și în Bucovina, unită în 28 noiembrie, au existat pregătiri. Partidul Național Român (PNR) din Ungaria susținea deja din 1917 dreptul ca etniile din Imperiul Austro-Ungar să poată dispune singure de soarta lor.

Un an mai târziu, pe 12 octombrie 1918, când dubla monarhie se destrăma, în Oradea avea loc adunarea Comitetului executiv al PNR pentru a adopta o Declarație fermă în ideea autodeterminării. Organizatorul ședinței a fost avocatul orădean Aurel Lazăr, ea ținându-se în casa sa personală (foto), azi muzeu memorial.

Ședința a fost prezidată de Teodor Mihali, vicepreședintele PNR. Au mai participat Alexandru Vaida-Voevod, Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Ioan Suciu, Aurel Vlad și Ioan Ciordaș, cu toții membri ai Comitetului executiv, precum și Sever Dan, Gheorghe Popovici și Gheorghe Crișan, fruntași din afara conducerii. Ei au stabilit un conținut ultimativ al Declarației, textul fiind scris de Vasile Goldiș.

Declarația de la Oradea a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul ungar în 18 octombrie, provocând o „atmosferă de panică”, fruntașul român contrându-se cu contele Tisza István, primul-ministru, arătându-i că rezolvarea „problemei naționale” era prioritară în democrație. Discursul a fost calificat de deputații ungari drept o „provocare”, o „cuvântare antinațională”, ba chiar o „calomnie ordinară”.

1 Decembrie, la Alba Iulia

După prezentarea Declarației de autodeterminare, inclusiv în presă, intențiile fruntașilor politici români erau clare: ruperea completă de Imperiu și alipirea la Regat. Pentru validarea acțiunii, a fost convocată o adunare populară în Alba Iulia pe 1 decembrie 1918.

Au participat delegați oficiali din comitatele din Transilvania, dar și din Maramureș, Crișana și Banat, în total 1.228 de persoane, reprezentând 130 de cercuri electorale, episcopii, societăți culturale, școli, reuniuni învățătorești, organizații militare, inclusiv studenți și partide politice. Cu tot cu țăranii veniți din cele patru regiuni, totalul participanților ar fi urcat la 100.000.

A fost adoptată Rezoluția de la Alba Iulia, prin care Adunarea Națională decreta „unirea acelor Români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Ulterior, au fost înființate Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent, ca entități de conducere a Transilvaniei largi, până la unificarea administrativă cu Regatul Român.

Uciși pentru Unire

În plină agitație a primăverii lui 1919, mai mulți susținători ai unirii Transilvaniei cu România au fost omorâți. Cel mai cunoscut este cazul avocaților beiușeni Ioan Ciordaș (foto) și Nicolae Bolcaș. Participanți la Adunarea Națională din Alba Iulia, ei au fost vânați de gruparea militară Verbőczy, iar în noaptea de 3/4 aprilie amândoi au fost luați de acasă și duși în gara din Beiuș, unde au fost torturați. Cadavrele au fost îngropate în satul Lunca.

Similar au stat lucrurile cu preotul Mihai Dănilă din Dijir. În 14 februarie 1919, o patrulă de soldați și un ofițer al Armatei ungare l-au torturat în casa parohială, obligându-l apoi să meargă cu ei la Marghita. Pe drum, din cauza leziunilor suferite, preotul a căzut într-un șanț. A fost împușcat de soldați de cinci ori și lăsat la marginea drumului. Alte victime ale soldaților secui au fost înregistrate în aprilie 1919 în Vașcău, Beiuș, Finiș, Sighiștel.

Un val de violențe și crime au avut loc și la finele anului 1918, pe fondul organizării acțiunilor de autodeterminare a românilor transilvăneni. Pe 10 noiembrie 1918, de pildă, a fost împușcat morarul Moise Grec din Hotar, iar o zi mai târziu aceeași soartă au avut-o și învățătorul Vasile Filip în Marghita, studentul Sever Pele în Tinca, precum și mai mulți țărani din Câmpanii de Sus, Câmpanii de Jos și Sighiștel.

Teroarea comunistă în Bihor

Refugiații sosiți la Sibiu spun că întreg Bihorul a ajuns în stăpânirea bolșevicilor, cari în primul rând au căutat să profaneze bisericile (...). Ei au confiscat toate valorile și mobile și imobile, umblând din casă în casă. (...) Fără permisiunea sovieturilor, nimeni nu are voie a părăsi comuna ori orașul în care locuește, iar garda roșie terorizează și jefuiește populația. În Oradea-Mare bolșevicii au scos pe episcopul catolic Széchenyi din casa lui proprie, (...) iar pe vicarul gr.-or. [greco-ortodox – n.n.] R. Ciorogariu împreună cu alți patru fruntași i-au închis. Comuniștii au pus mâna pe orașul Beiuș și pe toate comunele din jur. Populația e jefuită și batjocorită. (...) În comuna Bulz bolșevicii au deschis măcelărie în biserică. Toate averile particulare, case, prăvălii și vite sunt comunizate.

Universul, 14 aprilie 1919

„Prea sfinte Părinte, Domnilor!

La 6 Noiemvrie anul trecut, când am pășit în fruntea armatei pe pământul Ardealului, am simțit o adâncă emoție. Aceeași emoție adâncă mă cuprinde astăzi, când intru pentru întâia oară în orașul D-Voastre, ca să vă slobozesc din suferințe. Gândul nostru este de mult îndreptat spre D-Voastre. Știam în ce situație critică a-ți rămas.
Și fără să ezităm, am alergat, să vă salvăm.Cu ziua de astăzi Regele Ferdinand al României a pus stăpânire asupra acestui oraș și a județului Bihor.De azi încolo D-Voastre sunteți cetățeni ai României-Mari. Aceasta nu este numai o vorbă spusă într’un moment de elan, ci este o realitate vie. Sunteți anexați și alipiți de trupul Țării românești pe vecii vecilor.
Vă mulțumesc pentru buna primire și vă rog să strigați împreună cu mine:
Trăiască M. Sa Regele Ferdinand! Trăiască România-Mare”.

Generalul Traian Moșoiu (foto), 20 aprilie 1919, în Primăria Oradea

Generalul Moșoiu în Oradia Mare

Duminică, în prima zi de Paști, a intrat în Oradia Mare generalul Traian Moșoiu, însoțit de întregul stat-major. O mulțime imensă a inundat străzile. Însuși episcopul catolic maghiar Szécheny a eșit întru întâmpinarea generalului român. Delegația orașului a oferit pâinea și sarea tradițională învingătorului glorios.

Dimineața, 1 mai 1919

Cum a fost cucerită Oradea Mare

Apropiindu-se Românii de Oradea Mare, conducătorii bolșevicilor s-au adunat în casa orașului, ca să țină sfat cum să apere orașul. În vremea aceasta bubuitul tunurilor românești se auzea tot mai aproape (...). Soldații armatei roșii, așezați afară din oraș ca să-l apere, nu au curajul să aștepte baioneta dorobanțului, ei o iau la fugă din oraș, punându-se pe jaf și pradă. Soldații săcui, văzând aceasta, se’ncaieră cu ei (...). Întreg orașul era cuprins de o groază chinuitoare. Se lățește vestea că Românii sunt în marginea orașului. Bolșevicii o iau la fugă cu conducători cu tot. Conducerea orașului o ia în mână, oficianții cei vechi, iar polițiștii țin ordinea. De-odată apar roșiorii români pe stradele orașului, iar în urma lor viteazul general Moșoiu în automobil. Lumea adunată îi aplaudă, aruncă flori în calea lui. Capii orașului îi îmbie cu pâine și sare, semnul supunerii. (...) Generalul Moșoiu, răspunzând vorbitorilor, a zis între altele: „Deși am ocupat acest oraș și aceste ținuturi cu armele, totuși, noi Românii, credincioși sentimentelor și idealurilor noastre, vă întindem la toți mâna de frate, îndemnându-vă să deveniți credincioși ai Marelui nostru Rege, salvatorul Neamului nostru”.

Foaia poporului, 4 mai 1919

Ardealul are nevoie de oameni

Pentru început am putut îndestula primele cerințe având în plase și în comune funcționari români. Cu toate acestea mai avem nevoe încă de oameni pentru a putea face ca viața noastră publică și socială să funcționeze normal. Poporul e foarte bun, constituind un material din care am putea forma cetățeni corespunzători vremurilor; munca va fi fără îndoială grea la început. Revoluția a infiltrat populației ideile bolșevice; datorită însă educației din trecut ele n’au prins rădăcini adânci. Totuși este absolut necesar ca un guvern care să ție cont de interesele poporului să caute a lucra cu dibăcie pentru a readuce oamenii pe calea cea bună. (...) Viața românească a început să se intensifice, iar noi ne folosim de toate ocaziile pentru a o repune pe picioare.

Dimineața, 14 iulie 1919, interviu acordat de Coriolan Pop (foto), prefectul județului Bihor

Articole pe aceeași temă:
Urmăriți BIHOREANUL și pe Google News!