Săptămâna trecută, când o parte a „comunității” LGBTQ+ din Oradea și-a făcut propriul festival Pride pentru al doilea an la rând, am luat parte la două dintre evenimentele întinse de luni până duminică.
Am pus ghilimele pentru că, după cum aveam să aflu, în Oradea există nu una, ci două astfel de grupări. Una, mai îndrăzneață, militează pentru exprimarea emfatică a membrilor LGBTQIA+, cu prețul de a ultragia marea masă a orădenilor, așa că propune inclusiv evenimente în aer liber. Cealaltă, mai timidă și prudentă, consideră că încă n-a venit vremea pentru așa ceva, astfel că își menajează concitadinii tradiționaliști sau/și pe ei înșiși în primul rând, scutindu-se de disprețul public și de lapidări, dacă nu fizice, barem morale.
Într-o seară Pride am asistat la o „lecție” de filozofie despre gândirea critică și prejudecăți, oferită de un vechi prieten, cât se poate de heterosexual. Un tip „normal”, aș putea spune, dacă de fapt nu ar fi cel mai idealist om pe care l-am întâlnit vreodată: un fost profesor de filozofie, în prezent IT-ist, cunoscut în urbe din vremea protestelor #rezist. De ce, deși nu-i nici gay, nici transsexual, nici non-binar, nici nu se crede marțian, dulap sau râu, e totuși un „aliat” al LGBTQ+? Pentru că așa-i el, un Don Quijote, un avocat de Cruce Roșie, apărător al tuturor cauzelor pierdute.
În a doua parte am văzut o confesiune tip stand-up a celui mai cunoscut activist trans-sexual din România, născut Patricia cu 39 ani în urmă, dar care la 8 ani a hotărât că atunci când o să fie mare o să devină bărbat, așa că acum se prezintă Patrick. După ce omul și-a povestit trans-formarea, am fost curios și l-am întrebat dacă, în condițiile în care încă nu și-a făcut și o operație de schimbare de sex, ci doar tratamente hormonale, continuă să aibă „probleme femeiești”, dar și cum le rezolvă.
Surprinzător sau nu, a mărturisit că apelează la ginecolog, ceea ce, firește, nu e cazul unui bărbat „născut, iar nu făcut”. Or, cum el o face chiar dacă susține că se simte bărbat, o concluzie posibilă ar fi că identitatea de gen, despre care membrii LGBTQ+ susțin că ar prevala celei sexuale de la naștere, face ca orice construct psihic, social sau cultural (folosesc terminologia lor) să pălească în fața datului natural. Cum ar veni, tot natura învinge, oricât ar încerca omul s-o contrazică, așa că poate cel mai înțelept ar fi să nu ne considerăm mai demiurgi decât ea, ca propriii noștri creatori.
De ce vă zic toate astea? Pentru că, ne place sau nu, pe membrii LGBTQ+ o să-i vedem nu peste mulți ani pe străzi, asumați ca atare, fiind o chestie de timp până vor face și aici, ca în multe alte locuri, parade Pride. Iar reacția cea mai sănătoasă nu ar fi în niciun caz ca „ceilalți”, oamenii „normali”, să dea cu pietre după ei, câtă vreme nimeni și nimic nu-i obligă să renunțe la propria identitate și la propriile credințe. Până la urmă, e loc sub soare pentru toți, chiar și pentru pruncii curcubeului.