Întrecerile electorale din perioada interbelică erau multe, iar rundele de alegeri se succedau des din cauza fricțiunilor dintre partide, exprimate din presă până în stradă, uneori cu urmări fizice pentru candidați sau susținători.
În prag de alegeri locale, BIHOREANUL vă arată care era atmosfera politică și cum se desfășurau procesele electorale în anii 1920-1930.
Ofertă bogată
Lumea politică bihoreană interbelică era mozaicată, existând partide regionale și naționale, etnice și extremiste. Partidul Național Român, înființat în 1881, era printre cele mai cunoscute, organizația din Bihor fiind condusă, după Unirea din 1918, de avocatul Aurel Lazăr (foto). În anii 1920, PNR a fost în opoziție, unindu-se cu Partidul Țărănesc în 1926, lucru văzut în termeni negativi de mulți politicieni locali, conform monografiei Istoria Bihorului. De altfel, PȚ avea filială în județ de numai un an, fiind un partid relativ nou, creat în 1918 în Vechiul Regat. Aurel Lazăr a preluat șefia organizației județene a Partidului Național Țărănesc în vara lui 1927, fiind succedat, din 1930, de avocatul Gheorghe Crișan.
În 1920 în Bihor apărea filiala Partidului Poporului, condus de mareșalul Alexandru Averescu, un lider județean important fiind publicistul Gheorghe Tulbure. PP a avut o perioadă bună numai până în 1923, reușind să dea primarul Oradiei, pe Tulbure, în 1926, după care aproape a dispărut de pe scena politică.
Tot în 1920 se constituia organizația bihoreană a PNL, condusă de avocatul Nicolae Zigre jr., președinte de onoare fiind Traian Moșoiu. Generalul Moșoiu, care în 20 aprilie 1919 intra în Oradea în fruntea Armatei Române, a fost, în 1922-1926, ministru al Comunicațiilor, apoi al Industriei și Comerțului în guvernul Ion I.C. Brătianu, revenind în Oradea pentru a da un impuls liberalilor de aici. Între aderenți se numărau medici, avocați, învățători, comercianți.
Evrei, dar maghiari
Oferta politică era completată de social-democrați, deveniți ulterior socialiști, având scoruri electorale mici, precum și de comuniști, dar și de radicali de dreapta, ultimii neavând priză la public.
În 1925 era înființat Partidul Maghiar din Bihor, care s-a aliat cu diverse partide pentru a accede la conducerea Oradiei și a județului, reușind să aibă consilieri locali în municipiu, inclusiv viceprimar, cum a fost cazul lui Soós István.
Exista și un partid evreiesc, cu filială în Oradea din 1923, condusă de rabinul Kecskeméti Lipót, dar nu a înregistrat rezultate notabile, evreii locali optând pentru Partidul Maghiar.
Noi votăm, Guvernul decide
Membrii Consiliilor comunale și ai Consiliului Județean erau aleși de către cetățenii bărbați (din 1930 votau și femeile) prin vot universal, egal, direct, obligatoriu și secret. În schimb, primarii nu erau aleși direct, ci de către Consiliile Locale. Imediat după alegeri se constituia o Comisie interimară formată din reprezentanții partidelor în ordinea scorurilor obținute, câștigătorul primind cele mai multe mandate, iar următoarele în număr descrescător. Apoi, comisia propunea și vota dintre consilieri mai mulți candidați pentru funcția de primar, de obicei circa 4-5.
Primele trei propuneri în funcție de numărul voturilor erau trimise către Guvern, care numea unul dintre candidați, nu neapărat pe cel care obținuse cele mai multe voturi ale consilierilor! De pildă, în mai 1925, după constituirea Consiliului comunal, primarul Coriolan Bucico a fost reconfirmat, deși, după numărul de voturi obținute, primii trei candidați erau Aurel Lazăr (PNR), Rozvány Jenő (comunist) și Soós István (Partidul Maghiar). Asemănător era numit și președintele Consiliului Județean.
Alegeri cu tensiuni
Orădenii votau în alegerile locale la intervale neregulate de timp, deoarece Consiliul sau Comisia interimară a fost de mai multe ori dizolvată de Guvern pentru diverse nereguli, ilegalități sau probleme după alegeri. O rundă importantă de alegeri locale a avut loc în 18-20 februarie 1926, după încheierea mandatului primarului Coriolan Bucico. Atunci, Aurel Lazăr a inițiat o alianță - Blocul Opoziției Unite - între PNR, PȚ, PP, Blocul Muncitoresc, unde candidau și comuniștii, și Organizația Sionistă, pentru a-i învinge pe liberalii aliați cu Partidul Maghiar.
Victoria alianței a fost anulată de Guvern din cauza participării comuniștilor, ilegaliști, dar a fost repetată în martie, când alegerile au fost refăcute, fiind votată de 58% dintre cei 9.076 de alegători. Din 30 de consilieri locali ai Oradiei, 8 erau comuniști, în timp ce în componența consiliilor din Marghita, Salonta și Tileagd se afla câte unul. Astfel, 11 dintre cei 27 de consilieri locali comuniști din România erau în Bihor. Consiliul comunal orădean a fost, însă, dizolvat de Guvern, care nu accepta o așa consistență a comuniștilor.
Loteria edililor
Funcția de primar prilejuia dispute serioase. În toamna lui 1928, Grigore Egri obținuse decretul regal pentru numirea ca edil, dar cu două ore înaintea preluării funcției de către acesta, Aurel Lazăr reușea la Guvern anularea decretului și emiterea unuia nou cu numele său. Luptele pentru conducerea orașului erau criticate de Mihail Samarineanu în ziarul Curentul: „Primăria Oradea a ajuns o bursă unde se supralicitează veroase pofte de câștig ale unei adunături de samsari ordinari, patronate de un imbecil”.
De fapt, în acea toamnă, atât Consiliul comunal orădean, cât și Consiliul Județean Bihor fuseseră dizolvate prin decret regal, pentru „risipa banului public”, în cazul CJ pentru cumpărarea castelului de la Poiana Florilor, din Aleșd, deși „nu avea deloc nevoe de el”, cum arăta ziarul Adevărul. Cu toate că ar fi trebuit să aibă loc alegeri pentru cele două Consilii, ele au fost amânate de mai multe ori deoarece partidele nu reușeau să formeze alianțe electorale. Oradea și Bihorul erau conduse de câte o Comisie interimară, în frunte cu Aurel Lazăr, respectiv avocatul Teodor Roxin (foto).
În martie 1930 erau organizate alegeri locale în toată țara. Numărul total al alegătorilor din municipiu era de 18.500, iar din județ de 112.758, prezența la urne fiind de 65,5%. Național-țărăniștii au câștigat categoric, în 416 comune obținând 396 de primari și peste 3.000 de consilieri. În Oradea primiseră 5.934 voturi, urmați de comuniști cu 2.389 voturi și de liberali cu 1.120 voturi. PNȚ încheiase un pact electoral cu Partidul Maghiar, pentru care Aurel Lazăr a fost aspru criticat în presa de dreapta. Lazăr a rămas primar, cu funcție „plină”, după un mandat de interimar. În total, Consiliul Local Oradea avea 32 de membri, iar Consiliul Județean Bihor 42.
De patru ori primar
După moartea lui Aurel Lazăr, în noiembrie-decembrie 1930 s-a iscat un scandal pentru găsirea unui nou primar al Oradiei, fiind ales Grigore Egri (foto) cu 17 voturi ale consilierilor locali, și restul abțineri.
Comitetul local de revizuire din Timișoara a anulat însă alegerea, pe motiv că erau necesare două treimi din voturi pentru validare. La apel, Egri a avut câștig de cauză, rămânând primar. A fost, de altfel, edilul cu cele mai multe mandate - patru -, dar pentru perioade scurte și lipsite de rezultate notabile.
O nouă rundă de alegeri locale a avut loc în Bihor în martie 1936. Pentru 113 comune rurale (sate), localnicii au ales PNL cu 732 de mandate și PNȚ - 432 mandate, restul fiind împărțite de alte partide. Apoi, în aprilie, au fost chemați la urme locuitorii din alte 181 comune rurale.
De la echilibru la dictatură
Un an mai târziu, în iulie 1937, bihorenii au fost chemați să-și aleagă Consiliul Județean. Din cele 54.080 voturi valabil exprimate, 35% au fost date liberalilor, iar 34% către reprezentanții cartelului electoral format din țărăniști, social-democrați și maghiari.
O surpriză a scrutinului a fost partidul Frontul Românesc, nou înființat de fostul lider PNR și național-țărănist Alexandru Vaida Voevod, care primea peste 15.000 voturi în Bihor, adică 31% din total. Cele trei formațiuni politice au primit 13, 12, respectiv 11 mandate în CJ. Au fost cele mai echilibrate alegeri desfășurate în Bihor în perioada interbelică.
După instaurarea dictaturii Regelui Carol II, în 1938-1940 a funcționat un singur partid, Frontul Renașterii Naționale, redenumit Partidul Națiunii. Conducerile locale erau numite prin decret regal, cu dese schimbări de primari.
Alegerile locale din interbelic au arătat, așadar, multă instabilitate, iar democrația era o noțiune relativă, bihorenii „trezindu-se” cu administrații diferite decât cele votate...
OFICIUL GUVERNULUI
Cum funcționa Instituția Prefecturii
În perioada interbelică, la fel ca acum, Prefectura reprezenta Guvernul în teritoriu, fiind condusă de prefect, director, un secretar general și 7 șefi de servicii. În Monografia almanah a Crișanei, Aurel Tripon enumeră prefecții din 1919 până în 1936, între ei fiind Coriolan Pop, Iosif Iacob, Peter Iulian, profesorul Emil Lobonțiu, avocații Petre Popoviciu și Ioan Picu Băncilă. Serviciile Prefecturii erau administrativ, financiar-contabil, economic, al învățământului, sanitar, veterinar și tehnic, instituția având și un prim jurisconsult.
Averea județului Bihor se ridica, în anii 1930, la circa 50 milioane de lei, constând în mare parte din clădiri precum sediul din Parcul Traian al Prefecturii (foto), cele administrative din centrele de plasă (subunitate județeană reunind mai multe comune), judecătoria Beliu, spitale din Oradea, Aleșd și Beiuș, casele vămilor din Marghita, Sărsig, Tinca și Roșiori. Întreținerea clădirilor costa Prefectura aproape o treime din bugetul anual, semnificative fiind și cheltuielile pentru drumuri și cele cu personalul. Veniturile proveneau din cotele adiționale la impozitele pe venit și din diferite taxe.