Anul trecut pe vremea asta, când străzile erau pustii şi cămările pline cu drojdie cât pentru două vieţi, prin oraşele noastre apăreau panouri ale căror mesaje nu le-am crezut nicio clipă, gen "Totul va fi bine" ori "Mulţumim, doamna doctor".
Le-am simţit ca pe expresii ale unei autoamăgiri în care nici noi nu credeam cu adevărat, ale unei exaltări paradoxale, rezultate din amestec de frică şi iluzie. Presimţeam că după ce oamenii se vor fi obişnuit cu răul, înainte ca el să piară, o să dispară şi mulţumirile, şi speranţa de bine, ba chiar şi că puţini ne vom mai aminti vreodată de ele.
Nu îmi trecea prin cap, însă, că vom ajunge atât de sălbatici şi de proşti încât să-i etichetăm drept asasini pe cei care, cu toate păcatele şi limitele lor, sunt singurii care ne pot ajuta, la fel cum niciun om zdravăn la cap nu-şi poate imagina că o familie căruia i-a luat foc casa îi scuipă şi-i înjură pe pompieri. Deşi, dacă ai memoria ceva mai dezvoltată decât a unei efemeride, şi în trecut am văzut destule situaţii în care echipajele ambulanţelor erau agresate de cei care le chemaseră în ajutor...
Dar aici am ajuns, să ne întrebăm dacă mai avem măcar instinctul supravieţuirii sau nu cumva purtăm, nevindecabil, morbul autodistrugerii?
Am păşit săptămâna trecută într-unul dintre cele mai dramatice locuri, într-una din secţiile ATI pentru tot mai mulţii bolnavi Covid, după ce îmi cam luasem gândul că o asemenea propunere va fi acceptată de decidenţi, dar pe care, totuşi, o înnoiam periodic. N-am făcut-o nici eu, nici colegul din echipa BIHOREANULUI, nici de dragul spectaculozităţii (deşi, da, tot praxa, cinica de ea, ne-a învăţat că moartea face rating), nici din curiozităţi maladive, ci - recunosc - la sugestia unor medici anonimi, convinşi că dacă oamenii de pe stradă ar vedea suferinţa, fie şi prin mijlocirea altora, ar lăsa-o mai moale cu bravadele, cu lozincile despre o "libertate" periculos înţeleasă, cu neglijenţele care îi expun riscurilor de îmbolnăvire.
Ce am găsit acolo unde lupta cu moartea e permanentă am aşternut pe hârtie, cum m-am priceput, într-o relatare care am vrut să nu fie nici patetică, nici laudativă la adresa nimănui. Să fie, pur şi simplu, exactă şi cât mai cuprinzătoare, ceea ce e cel mai greu. Din compasiune, nu poţi insista punând să "povestească" oameni care abia pot respira. Din decenţă, nu poţi învârti cuţitul în răni nevindecate, cerând medicilor ori asistentelor să spună cum le-au murit sub ochi rude şi prieteni, oameni pentru care, oricât de mult şi-ar fi dorit, nu pot face minuni. Din respect, nu poţi cere cuiva să îmbrace în cuvinte dureri care se înfig adânc în suflete şi în conştiinţe.
Dacă ar fi să sugerez cuiva o concluzie după scurta vizită la Terapie Intensivă, ar fi chiar aceea a unuia dintre bolnavii ajunşi acolo: oamenii să poarte măştile de protecţie atât cât vor fi necesare şi să-şi vadă de treburile lor cu mai multă cuminţenie. Pentru că, har Domnului, avem atâtea altele de făcut, în loc să ne sporim singuri răul...