O bătrână doamnă ţintuită la pat, îngrijitoarea ei şi doi roboţi umanoizi ce furnizează servicii de acelaşi fel, dar "înalt tehnologizate", sunt personajele ultimei producţii a Teatrului Regina Maria, cu un subiect actual, interacţiunea între om şi Inteligenţa Artificială, cu replici deopotrivă spumoase şi filozofice, şi cu umor bonom, plin de compasiune.
Toate recomandă piesa scrisă de o doctoriţă din Oradea care, fără a regreta că a ajuns să profeseze medicina, şi-a dorit din copilărie să fie scriitoare. S-a apucat târziu, după un infarct care a făcut-o să simtă că "i se apropie orizontul", şi a făcut-o cu pasiune şi succes: în câţiva ani i-au fost publicate nu mai puţin de 17 cărţi, unele traduse în străinătate.
BIHOREANUL prezintă faţa mai puţin ştiută a doctoriţei Simona Mihuţiu, cea de dincoace de anticamera suferinţelor...
"Un viitor nu prea îndepărtat"
"După ce o să-l vedeţi, veţi simţi nevoia să îl dezbateţi", s-a arătat convins, după premiera din 11 ianuarie, un profesionist al cronicilor de spectacole din Oradea, Lucian Cremeneanu, despre "Speranţa nu urcă niciodată cu liftul" - tragicomedie în care se întâlnesc două lumi, una umană, "cu suflet", cealaltă digitală, "fără", pusă în scenă de tânărul Toni Nica, orădean şi el.
Protagonişti sunt Mia (jucată de Mirela Lupu Niţă), îngrijitoarea ei, Vetuţa (Adela Lazăr), Robo Max (David Constantinescu) şi Robo Kai (Georgia Căprărin), androizi ai companiei Robohelp, specializate în "îngrijirea completă, înalt tehnologizată, a persoanelor vârstnice şi cu handicap".
Roboţii au fost programaţi să furnizeze cele necesare organismului pacientei - hrană, medicaţie - dar, neputând procesa emoţiile, nu şi sufletului.
Convieţuirea se lasă totuşi, în final, cu reconcilierea regnurilor: după ce iniţial refuzase să "stea de vorbă cu ei", roboţii îi asigură Miei un dialog cu un fiu virtual faţă de care aceasta îşi exprimă dragostea maternă înainte de a muri fericită. Atinşi de umanitate, Robo Max şi Robo Kai (foto) ajung, la rându-le, la un gest pur omenesc, al unui sărut, semn că AI s-a deschis spre condiţia umană.
Sursa foto: Sebi Tonț / Defoto
"Te simţi cam cum te-ai uita printr-o fereastră temporală într-un viitor nu prea îndepărtat, nu doar posibil, ci probabil. Şi te întrebi la final: Dacă roboţii în cauză se umanizează, de ce ne dezumanizăm noi?", a notat o altă spectatoare, psihologa Corina Lupău.
AI şi efectele adverse
În premieră pentru dramaturgia din România, autoarea a valorificat subiectul în urma unei experienţe profesionale, după cum s-a confesat BIHOREANULUI. "Am participat în 2022 la un simpozion de bioetică medicală unde s-a discutat şi despre introducerea AI în medicină. În chirurgie deja se folosesc roboţi, dar îi manevrează chirurgul, însă nu e departe momentul când Inteligenţa Artificială va lua decizii în medicină", spune dr. Simona Mihuţiu.
"Fără să fiu contra, am atras atenţia că nu trebuie ca oamenii să se lase dominaţi de AI şi aceasta să ia decizii în locul lor. Cred că şi în tehnologie, la fel ca în industria farma, ar trebui să existe studii înainte de punerea pe piaţă a produselor, în acest caz să se afle efectele adverse ale utilizării AI", argumentează doctoriţa.
"Când au apărut telefoanele smart nu ne-a avertizat nimeni asupra efectelor secundare. Acum constatăm că dau dependenţă", spune doctoriţa-dramaturg, care în piesă sugerează, totuşi, speranţa că până şi roboţii ar putea ajunge să simtă emoţii umane - dragostea, nevoia de Dumnezeu, de comuniune, de fericire...
Între visuri
Braşoveancă la origine, Simona a iubit de mică literatura. Tatăl, simplu maistru la o fabrică de cherestea, era pasionat şi o încuraja să se facă scriitoare după ce la 8 ani scrisese un basm. Adolescentă fiind, a citit cam toţi clasicii români, francezi şi ruşi traduşi pe atunci la noi. Mama, asistentă medicală, a stăruit însă să urmeze medicina. A intrat prin examen, cum era atunci, la Cluj, unde în anii studenţiei n-a mai scris, dar nici nu s-a oprit din citit.
După absolvire, în 1990, a fost repartizată la ţară, la Vatra Moldoviţei, unde s-a dus împreună cu soţul, Cristian, cu care se căsătorise în ultimul an de facultate. După aproape trei decenii, experienţele de atunci aveau să devină sursa de inspiraţie a primei cărţi, publicate în 2018. "Fereastră spre lume". Romanul e ţesut peste povestea unei tinere doctoriţe care s-a îndrăgostit de o persoană cu o pregătire inferioară, un tâmplar, care însă sculpta dumnezeieşte, şi conţine mai multe povestiri, unele amuzante, altele îndemnând la meditaţie.
După debut, un profesor din Cluj i-a spus să nu lase romanul fără urmare, "ca un copil abandonat", aşa că în 2020 a urmat "Destinul, o jucărie stricată", practic o continuare. "Are un mesaj foarte «oncologic», dar şi ontologic, filozofic: aceeaşi doctoriţă, între timp specialistă în oncologie şi măritată, moare într-un accident, pe când soţul se vindecă de cancer. Toţi avem un destin, pe care nu-l cunoaştem, care poate fi ca o jucărie stricată...", cugetă autoarea.
"Să vă luaţi la Oradea Mare"
După stagiatură, Simona şi Cristian s-au întors în oraşul studenţiei pentru rezidenţiat. El a optat pentru Oftalmologie - acum e medic la fostul Spital Militar din Oradea -, ea pentru Oncologie. Din pragmatism, recunoaşte. "Era o specializare încă la început, nu exista niciun curs de oncologie în facultăţi, dar asigura un post într-o reşedinţă de judeţ, numai spitalele judeţene având secţii de profil".
La Oradea a ajuns aproape din întâmplare: în rezidenţiat, încurajată de profesorul Nicolae Ghilezan, academician şi cercetător la Institutul Oncologic din Cluj, prezenta lucrări ştiinţifice la simpozioane. Cu un asemenea prilej, i-a remarcat o prezentare despre cancerul mamar doctorul Vasile Păcurar, în anii 90 şeful secţiei de Oncologie a Spitalului Judeţean din Oradea, care i-a propus să vină aici. "Mai aveam ca posibilităţi Alba Iulia şi Bistriţa, mai aproape de Clujul soţului şi de Braşovul meu, dar am ales Oradea", povesteşte doctoriţa. Asta, deşi Cristian, care visa la chirurgie oftalmologică, s-a sacrificat: aici nefiind niciun post pentru oftalmologi, a lucrat o vreme într-un modest cabinet de optică medicală.
Abia ajunşi la Oradea, Simona şi-a amintit o dorinţă a bunicii materne, originare din Balc şi care a devenit braşoveancă în refugiu: "Înainte de a mă căsători cu Cristian, ne spusese odată, din senin: «Aş vrea să vă luaţi la Oradea Mare». Atunci nu dădusem importanţă..."
Povara meseriei
Mai bine de 20 de ani, doctoriţa s-a dedicat exclusiv profesiei şi bolnavilor. "Practic, am lucrat întruna, de dimineaţa până seara".
De unii s-a ataşat chiar sufleteşte. Chiar acum, de pildă, are o pacientă tânără, cu cancer metastazat, dar care o impresionează fiindcă luptă cu toată energia pentru viaţă. "Vrea să-şi încheie studiile, să lucreze, să-şi facă o familie".
Alţii sunt adevărate enigme. "Un bolnav din Marghita venea la tratament, ani întregi, mereu singur. Niciodată nu l-am văzut cu vreo rudă, până la un moment dat, când i-au venit fiicele din Germania, puse pe scandal că nu se găsea un pat să fie internat", povesteşte Simona. Doctoriţa adaugă, însă, că nici "dincolo" lucrurile nu sunt mai roz: "Un orădean care lucra în Irlanda fusese diagnosticat cu cancer, dar a fost programat la imagistică, la un spital public, după 6 luni. Fiindcă risca metastaze, a venit acasă şi în trei săptămâni a intrat deja la terapie".
"Cu cât se adună mai mulţi pacienţi, cu atât ţi se încarcă sufletul mai tare", se confesează Simona. Povara era s-o şi doboare. Pe fondul epuizării, a făcut un infarct şi atunci a simţit cu adevărat că "se apropie orizontul". "Am hotărât să plec de la Centrul Oncologic în privat şi să fac ceva pentru sufletul meu. M-am apucat de scris".
Ca un Forest Gump
De atunci nu s-a mai oprit. După primele două romane, au urmat proze scurte - "Liberi să (nu) gândim" (2021), lirică - "Geometrii de suflet" (2021) şi "Secundele pierdute ale poeziei" (2022), din nou proză - "Puteam fi eu" (2022), "Povestiri de la Senior Help" (2023, tradus şi publicat şi în spaniolă), "Când întâmplările te găsesc" (2023), teatru - "Speranţa nu urcă niciodată cu liftul" (2023, tradusă în franceză şi spaniolă), eseuri - "Dincolo de Like" (2024), încă un roman - "Fuioare otrăvite", poezie - "Mai are rost" (2024).
Inclusiv la acest început de an a scos, deja, încă o piesă de teatru - "Ispitele gloriei", despre Gloria şi conştiinţa ei, Angi (nume premeditat alese, cu trimitere la faimă şi la angelic): Gloria îşi însuşeşte o lucrare din tinereţe a unei colege şi ajunge pe culmile gloriei, dar la un moment dat, cu toate că nimeni nu i-a descoperit plagiatul, a ajuns să-şi reproşeze impostura şi, cuprinsă de remuşcări, s-o mărturisească.
Simona continuă, ca un Forest Gump al scrisului, chiar dacă e conştientă că unii ar putea s-o considere grafomană; deşi o face pentru că, pur şi simplu, îi place. "Am simţit nevoia de a căuta frumuseţea vieţii în jur şi în mine însămi şi am găsit-o în scris", aşa defineşte doctoriţa propria "terapie". Iar dacă vine şi succesul - cum s-a întâmplat cu recenta premieră teatrală - cu atât mai bine, deşi tot bunica avea o vorbă: "De bucurie mare nu te bucura, de întristare mare nu te supăra...".
DIN CARTE ÎN VIAŢĂ
Coincidenţa de la azil
Când a scris "Povestiri de la Senior Help", în 2023 (o serie de întâmplări ale locatarilor unui azil de lux pentru bătrâni), doctoriţa Simona Mihuţiu nu fusese niciodată într-un asemenea stabiliment. Cum, însă, obişnuieşte să ofere Bibliotecii Judeţene "Gheorghe Şincai" exemplare din cărţile sale, la un moment dat, o bibliotecară care citise cartea a invitat-o să participe la aniversarea unei nepoate a lui Arsenie Boca la un azil din Şoimi.
Acolo a constatat, uimită, o coincidenţă cum numai viaţa poate face să existe. "Unul dintre locatarii azilului era un fost colonel, sănătos, în putere şi energic, dar care, pentru că a rămas singur, a preferat să stea acolo ca să aibă cu cine socializa. Chiar un "domn' colonel" de acest fel era unul dintre personajele cărţii", spune Simona.