Așa cum arătam săptămânile trecute, în data de 29 mai a.c. Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate și a stabilit că declarațiile de avere nu mai trebuie publicate și că persoana care face declarația de avere nu poate răspunde penal pentru declararea bunurilor soților și copiilor majori.
Decizia a fost publicată în data de 12 iunie, dată la care am aflat, cu surprindere, că persoanele alese sau numite pur politic vor avea, în continuare, obligația de a publica declarația de avere, în timp ce persoanele care ocupă un post public prin concurs sau examen scapă de această obligație.
Deoarece am scris despre aceste aspecte săptămânile trecute, astăzi voi prezenta problemele mai puțin dezbătute ale acestei decizii, care însă arată cum se desfășoară, din păcate, controlul de constituționalitate în România.
În primul rând, astfel cum s-a reținut și în opinia separată, Curtea Constituțională nu fusese învestită cu problema de drept asupra căreia s-a pronunțat. În concret, în anul 2019 CCR fusese sesizată cu o excepție de neconstituționalitate prin care un cetățean se plângea că nu poate pune în declarația de avere salariul soțului pentru că acesta avea o clauză de confidențialitate cu angajatorul și că nu poate nici măcar să anonimizeze acel salariu pe site-ul instituției - nimic despre caracterul neconstituțional al publicării declarațiilor! Din păcate, și aici, ca în multe alte situații, Curtea Constituțională a „extins” forțat limitele sesizării pentru a putea pronunța deciziile care îi convin.
În al doilea rând, termenul de soluționare a acestei excepții a fost de aproape 6 ani -2019-2025. Din cauza slabului management al activității CCR, acesta este din păcate timpul real de așteptare pentru soluționarea unei excepții. În multe situații, însă, când există interes, dosarele sunt „băgate în față” și soluționate în câteva luni, aspect care știrbește puternic credibilitatea Curții.
În al treilea rând, de remarcat că termenul de dezbatere al excepției a fost 30 ianuarie 2024. Practic, judecătorii constituționali au amânat pronunțarea de mai multe ori, pentru un termen total de un an și patru luni, în condițiile în care procedura prevede că amânarea pronunțării se poate face pe un termen maxim de 15 zile.
În al patrulea rând, motivarea soluției de admitere a excepției se bazează pe o decizie din 2010 a Curții Constituționale care nu ar fi fost transpusă corect în legislație de către Parlament în același an.
În concluzie, cu depășirea limitelor sesizării, la 6 ani de la învestire și la un an și patru luni de la termenul la care s-a dezbătut excepția, Curtea Constituțională constată că nu a fost rezolvată o problemă acum 15 ani și pronunță, brusc, o soluție care creează o nouă discriminare între „bugetari”. Așa funcționează lucrurile în România...