Pe strada Nicolae Jiga, sau Castanilor, cum o ştiu încă mulţi dintre locuitorii Oradiei, în faţa unei case, în fiecare primăvară răsar narcise, lalele, panseluţe şi zambile, cărora apoi le iau locul alte plante colorate, de sezon. Cât e strada de lungă, nu mai există niciun alt scuar aşa de bine îngrijit şi plin cu flori, iar "vinovată" este Doina Coltău, una dintre locatare. Are 91 de ani, dar chipul şi vitalitatea de care dă dovadă nu-i trădează fostei învăţătoare vârsta.
"M-aţi prins în cel mai rău moment al vieţii mele, dar în grădina asta îmi alung gândurile rele", spune doamna Doina, cu sufletul sfărâmat în bucăţi după ce, recent, şi cel de-al doilea fiu al ei a trecut în nefiinţă. Dacă Oradea ar avea mai mulţi locuitori ca ea, cu siguranţă ar fi un oraş şi mai frumos...
Amintiri din secolul trecut
Născută în satul bistriţean Rusu de Sus şi crescută în judeţul Sălaj, doamna Doina locuieşte pe strada Nicolae Jiga din anul 1955, când s-a mutat aici cu primul ei soţ, profesorul de limba română Vasile Ţiţan, pe atunci inspector şcolar. Celor doi soţi (foto) li s-a repartizat o mică locuinţă la parterul unei case cu etaj şi 9 apartamente. "Strada Castanilor era cea mai frumoasă din Oradea. Era pietruită şi avea castani mari pe ambele părţi, a căror coroană se împreuna pe mijlocul străzii. Pe-atunci, trotuarele erau mai înguste şi drumul mai lat, nu era acest spaţiu verde între case şi şosea", rememorează doamna Doina.
În acelaşi an a devenit învăţătoare la Şcoala Oltea Doamna, carieră pe care şi-a ales-o în ciuda vociferărilor părinţilor, ambii cu aceeaşi profesie. "Tata a fost mulţi ani director de şcoală şi, pentru că el era trimis la o şcoală sau alta, noi ne-am tot mutat. Când i-am zis că vreau să mă duc la şcoala pedagogică, tata, un om foarte sever, mi-a zis nu, că destul s-a plimbat el prin toate coclaurile. Eu i-am spus că atunci nu mai fac şcoală deloc, aşa că n-a avut de ales şi m-a lăsat", povesteşte fosta învăţătoare.
Crescută în şcoală
Cea mai mare dintre cei 4 copii ai părinţilor ei, doamna Doina a deprins cariera didactică din copilărie: "Noi tot timpul am locuit în şcoli, că acolo primea tata locuinţă. Am învăţat să umblu într-o sală de clasă, iar la 7 ani ştiam deja să predau". Ajunsă la catedră, şi-a îndrăgit elevii ca pe propriii copii, considerându-se privilegiată că educă "suflete curate". "Nu mi-ar fi plăcut să fiu profesoară. Pe copiii mici nu te poţi supăra", zice doamna Doina.
Îşi aminteşte cu drag de elevii ei, pe care îi recunoaşte pe stradă, chiar dacă nu mai sunt copilaşii care o ascultau atenţi. "După ochi îi recunosc. Privirea nu se schimbă niciodată, ochii te dau de gol".
Este bucuroasă că şi acum, la mai bine de 30 de ani de când a ieşit la pensie, are foşti elevi care o caută, chiar şi din străinătate. Lor nu le este deloc greu să o recunoască, pentru că doamna Doina şi-a păstrat trăsăturile din tinereţe; oricine acceptă cu greu că în luna mai a acestui an va împlini 92 de ani.
O mamă îndurerată
În pofida zâmbetului pe care îl afişa zilnic în clasă, Doina Coltău n-a dus o viaţă uşoară. În copilărie, familia ei a fost nevoită să se refugieze din calea războiului, iar stâlpul casei, tatăl, a fost înrolat în război. "Când ne-am întors din refugiu, n-am mai avut nimic", rememorează ea.
La 44 de ani, doamna Doina a rămas văduvă şi mamă singură a doi copii mici. "Mi-a fost foarte greu", mărturiseşte femeia. Un deceniu mai târziu, s-a recăsătorit cu inginerul zootehnist Gavril Coltău, dar din 2010 este din nou văduvă. Şi mai tare o doare că şi-a înmormântat ambii fii, pe Sorin şi pe Dan, acesta din urmă decedând la finalul anului trecut. "Nu vă puteţi imagina ce durere este în mine. Am îmbătrânit 20 de ani într-un an", spune nonagenara, cu vocea gâtuită de lacrimi.
Cu nurorile şi nepoţii trăind în Cluj şi Bucureşti, este nevoită să-şi trăiască zilele singură. Bucuria ei este că are un grup de prietene, şi ele foste cadre didactice, cu care iese la plimbare şi, negreşit, în fiecare duminică, după liturghie, la o cafea în centrul oraşului.
Nu mai e ca pe vremuri...
În ciuda vârstei şi a trupului tot mai firav, în fiecare primăvară, fără excepţie, doamna Doina iese în faţa casei şi sapă pământul. "Primul meu soţ era crescut la ţară şi îi plăcea să dea cu sapa. Cu el am început să plantez flori aici", rememorează orădeanca.
Obiceiul i-a rămas ca o tradiţie sfântă: an de an sădeşte plante şi le îngrijeşte pe cele perene, astfel că, de pe toată strada, doar în faţa casei ei mai înfloresc flori. "O fac pentru că, în primul rând, nu-mi place să deschid geamul şi să văd ceva urât. Apoi, pentru că, grădinărind, reuşesc să nu mă las pradă gândurilor negre", zice doamna Doina.
Îşi aminteşte că, în tinereţea ei, toţi vecinii dereticau în faţa clădirii, fiecare familie fiind responsabilă câte o săptămână. Acum, doar ea şi o altă pensionară de la parterul imobilului, Floare Dumea, se mai preocupă de grădină. "Noi săpăm, noi cumpărăm şi florile, dar nu mai luăm aşa multe, că s-au scumpit. Dacă ne-aţi fi văzut anul trecut... Din cauza secetei, ni s-a zis să nu mai udăm grădina, şi noi ne trezeam la 4, 5 dimineaţa, să nu ne vadă nimeni că scoatem furtunul pe geam, ca să nu se usuce florile", povesteşte nonagenara.
Model de urmat
Doamnei Doina nu i se pare că face ceva ieşit din comun îngrijind grădina din faţa casei şi a fost copleşită de laudele pe care le-a primit după ce angajaţi ai Primăriei Oradea au prins-o "în flagrant" în timp ce întorcea pământul cu hârleţul şi au lăudat-o public. "Nu fac nimic special, este ceva firesc. Te rog, şi tu prezintă-mă cu modestie", cere fosta învăţătoare, copleşită de atenţia primită.
Se bucură, însă, că poate contribui la aspectul Oradiei, un oraş pe care îl vede an de an tot mai frumos. "Îmi pare rău doar că nu voi trăi destul să văd oraşul dezvoltat, că acum se fac multe lucrări care îl vor îmbunătăţi", spune ea. În ce o priveşte, şi-a făcut datoria faţă de comunitate cu vârf şi îndesat...
