Descoperirea şi utilizarea electricităţii au însemnat o adevărată revoluţie. Iluminatul şi dezvoltarea nenumăratelor aparate de uz casnic şi utilaje pentru industrie au uşurat muncile umane şi au ridicat nivelul de trai, folosind aceeaşi resursă: energia electrică.
Aceasta a transformat fundamental Oradea şi Bihorul în prima jumătate a secolului XX, iar BIHOREANUL vă prezintă câteva dintre cele mai importante repere.
"Soarele electric"
Prima centrală electrică din lume a fost dată în folosinţă de Thomas Edison în New York, în 1882, după ce în deceniile anterioare mai mulţi inventatori au dezvoltat generatoare şi motoare electrice, iar primul bec electric considerat sigur a fost realizat de acelaşi Edison în 1879.
Inovaţiile s-au răspândit în ţările industrializate cu viteza... luminii. Exista nevoia uşurării diferitelor activităţi, maşinile folosite în fabrici şi pentru transporturi având randamente mai mari de pe urma electricităţii.
În spaţiul românesc, prima lampă electrică cu arc, supranumită "soare electric", era pornită în 1868 la Iaşi, în cadrul unei expoziţii din grădina casei logofătului Costache Sturza, în Copou. În 1882 era dată în uz prima centrală electrică din Bucureşti, care asigura iluminarea Teatrului Naţional şi a Grădinii Cişmigiu, apoi şi a Palatului Cotroceni. Doi ani mai târziu, în Timişoara funcţiona o centrală electrică pentru iluminatul public.
Fabrica de curent
Electricitatea avea să ajungă şi în Bihor, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar. În Oradea, spaţiile publice şi casele erau iluminate cu felinare cu petrol, iar din 1870 cu lămpi alimentate cu spirt aerian, însă autorităţile locale, interesate de noile tehnologii, au început să discute despre electrificare.
Potrivit monografiei "Un veac de lumină", energia obţinută hidraulic a fost prima luată în calcul, existând propuneri pentru construirea unor baraje cu turbine generatoare de curent electric pe Valea Iadului, pe Valea Drăganului şi pe Crişul Repede. În final, forţată de faptul că spirtul aerian risca să nu mai fie livrat, Primăria a decis să construiască o instalaţie locală de producere a energiei electrice folosind cărbunele.
Şantierul Uzinei Electrice a fost deschis în primăvara anului 1903, pe un teren la sud de Cetate deservit de o cale ferată industrială dinspre gara Velenţa. În paralel au fost construite halele şi spaţiile administrative, iar în oraş se montau zilnic zeci de stâlpi pentru iluminatul electric. Prima probă, cu patru becuri, a fost făcută în seara de 2 iulie, în actuala Piaţă Regele Ferdinand I. Alte becuri aveau să fie montate în principalele zone publice, pe străzile principale şi în parcuri.
Oficial, iluminatul electric stradal a fost pornit în 15 decembrie 1903, reţeaua având o lungime de 39,6 km, cu 2.240 stâlpi. În lunile următoare, electricitatea a pătruns în clădirile publice, în Uzina de Apă şi în şcoli. După încă doi ani, Uzina Electrică (foto) alimenta şi tramvaiele, precum şi tot mai multe case, ateliere şi fabrici.
Cerere crescândă
În "Monografia Almanah a Crişanei", Aurel Tripon arăta că în 1919 centrala din Oradea avea 7 cazane, câte 2 turbogeneratoare şi maşini cu abur Compound, precum şi 3 grupuri generatoare pentru producţia curentului continuu. Reţeaua electrică primară însuma 50 kilometri, iar cea secundară 90 km.
Cum oraşul se extindea, iar industria, transporturile şi populaţia aveau nevoie de tot mai multă electricitate, Uzina a fost dotată cu noi instalaţii pentru creşterea producţiei. De pildă, dacă în 1921 urbea avea un consum de aproape 5 milioane kWh, în 1934 acesta a urcat la peste 9,1 milioane kWh. Totodată, sistemul de distribuţie s-a extins la peste 200 km de reţele primare şi secundare.
Creşterea e explicată de apariţia utilajelor electrice în industrie, de extinderea liniilor de tramvai şi de răspândirea consumului casnic. Tot mai multe locuinţe erau iluminate cu becuri, iar în anii 1920-1930 apăreau diverse aparate electrocasnice, de la ventilatoare şi aspiratoare la maşini de spălat rufe şi frigidere, generalizându-se şi utilizarea radioului (foto).
Socialism electric
În anii ’40, marcaţi de război, s-au făcut puţine investiţii, dar cererea continua să crească. Uzina Electrică a fost naţionalizată de regimul comunist în 1948, iar după câţiva ani s-a înfiinţat Întreprinderea Regională de Electricitate, care gestiona un proces tot mai accelerat de electrificare a localităţilor.
Puţin după revoluţia bolşevică din 1917, Lenin definea comunismul drept "putere sovietică plus electrificare", exact ce-şi doreau şi noii lideri de la Bucureşti (foto). Planul era ca întreaga Republică Populară Română să fie electrificată în 10 ani, dar procesul a durat mai mult de 20, fiind necesare investiţii masive.
În 1967, odată cu dezvoltarea platformei industriale din Zona de Vest a Oradiei, a fost construită o centrală electrică şi de termoficare, cu o putere instalată de 105 MW. Capacităţile cumulate din judeţ, incluzând şi alte centrale mici, puteau produce până la 650 milioane kWh anual.
Puterea instalată a CET Oradea a fost dublată în anii ’70, deceniu în care s-a discutat despre construirea a încă unei centrale. CET 2 (foto) a fost amplasată în zona de est, pentru a deservi oraşul şi comuna Sânmartin. Cele trei grupuri ale acesteia, cu o capacitate totală de 150 MW, au fost puse în funcţiune în 1987-1990 şi au funcţionat timp de 11-14 ani. În 2015, ambele CET-uri pe cărbune au fost înlocuite prin construirea unei centrale noi pe gaz.
Curent prin sate
La începutul secolului XIX, în Bihor erau puţine localităţi ce beneficiau de electricitate. Pentru satisfacerea micilor necesităţi locale, unii morari reuşeau s-o producă prin adăugarea unui generator la morile săteşti. De pildă, cea din Oşorhei fusese electrificată în 1905, iar cea din Tileagd în 1908. Vaşcăul a fost electrificat în 1910, iar Beiuşul un an mai târziu. Din 1912, Salonta a beneficiat de o uzină electrică proprie, iar Marghita şi Tinca din 1924.
După 1948 au fost realizate mici unităţi de producţie precum termocentrala Voivozi şi hidrocentrala Aştileu, iar pentru deservirea judeţului au fost construite mai multe staţii de transformare, în Aleşd, Aştileu - Pădurea Neagră, Vaşcău, Ştei - Băiţa, Tileagd, Vadu Crişului, Suplacu de Barcău, Beiuş, Sărmăşag, Dobreşti, Salonta, Săcueni şi Marghita. În 1970, liniile de distribuţie de 110 kV, 35 kV, 15 kV şi 6 kV acopereau aproape întregul judeţ, reţeaua fiind conectată la sistemul energetic naţional.
În anii 1950-1960, în regiunea Crişana, redevenită în 1968 judeţul Bihor, erau electrificate anual câteva zeci de sate. În 1970, dintr-un total de 435 de sate bihorene, 366 erau electrificate. Ultimele ştiri privind electrificarea în Bihor apăreau în 1970 şi 1971, când au fost legate la reţele satele Lupoaia, Forosig, Hodiş, Valea Mare, Miheleu, Cărănzel, Gepiş, Oşand şi Fonău.
Electrificarea a permis răspândirea mijloacelor de comunicare moderne şi a aparatelor electrocasnice, precum şi folosirea uneltelor electrice şi a irigaţiilor. În centrele de comună s-au deschis magazine de metalo-chimice care vindeau şi aparate radio, aspiratoare şi televizoare (în foto, un asemenea magazin din Tinca).
Efort îndelungat, electrificarea Bihorului a adus localnicii mai aproape de informaţie, i-a ajutat să lucreze mai bine şi să se deplaseze mai uşor. Noile mijloace tehnice apărute au "băgat în priză" procesul firesc de modernizare...
ANI DE PENURIE
Raţionalizarea electricităţii
În pofida investiţiilor însemnate pentru producerea şi distribuirea energiei electrice, în anii ’80, când şeful statului, Nicolae Ceauşescu, avea ambiţia să achite întreaga datorie externă, au fost luate măsuri drastice de reducere a consumurilor.
Din ianuarie 1982, distribuirea energiei electrice către populaţie a fost limitată. Nu exista un program anume de oprire, dar autorităţile impuneau oamenilor să reducă folosirea tuturor consumatorilor care nu erau strict necesari. De la stingerea becurilor la interzicerea folosirii reşourilor şi a maşinilor de spălat, ba chiar şi scoaterea din priză a frigiderelor, toate au fost măsuri pe care populaţia era obligată să le ia, fie vară ori iarnă.
Instituţiile îşi organizau activitatea în funcţie de lumina zilei, trebuind să îşi închidă porţile la lăsarea serii. S-au generat numeroase probleme, întreruperile de energie oprind utilajele din fabrici, blocând producţia şi generând complicaţii în repornirea activităţii. Instalaţiile de irigat se opreau, iar locatarii blocurilor înalte rămâneau blocaţi în lift. Lampa cu petrol redevenise necesară, iar muncile casnice se întorceau la "nivelul tehnologic" al începutului de secol XX.
