Mircea Pricăjan și-a petrecut ultimii 23 de ani în redacția revistei Familia. În perioada 2003-2020 a fost redactor al publicației, iar în 2021 i-a devenit redactor-șef, transformînd-o într-o revistă dinamică, pregătită să-și redobîndească relevanța culturală la nivel național. Însă, în paralel cu munca redacțională, autorul orădean și-a făcut un renume în lumea literară românească. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Polirom, 2018), Murmur (Humanitas, 2023), Gașca (Polirom, 2024) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus peste 60 de volume din limba engleză, iar în ultimii ani a organizat la Oradea, în parteneriat cu librăriile Humanitas și Cărturești, zeci de lansări de carte, dialoguri publice cu scriitori cunoscuți, întîlniri între autori și publicul cititor.
La finele lui 2025, Mircea Pricăjan a revenit cu un nou volum de proză scurtă, Instinct de supraviețuire (Polirom), care conține 9 texte despre viață, momentele ei de cumpănă și caruselul emoțiilor care ne conduc existența. Cu această ocazie, l-am invitat pe autor la o discuție despre această carte și despre scris în general.
- Ai hotărît să publici un nou volum de proză scurtă la o distanță de 6 ani de la precedentul („Perseidele”, unul dintre preferatele mele din tot ce ai scris). De ce o pauză atît de mare? Și cum ai ales textele care compun volumul? După ce criterii?
- Știi cum e cel mai adesea cu volumele de proză scurtă: trebuie să aștepți să se coacă. Nici Perseidele, nici Instinct de supraviețuire nu s-au născut din ambiția de a avea niște volume de proză scurtă. Nu le-am gîndit așa. Dar vine un moment după mai mulți ani cînd te uiți în urmă și îți dai seama că unele texte au ceva în comun, că par făcute să stea împreună. Așa s-a întîmplat și acum. După ce criterii, întrebi. Cred că singurul fir roșu al volumului e tema asta a căutării unui echilibru – în unele texte e la suprafață, explicită, în altele se întrevede, dar în toate asigură, cred, o structură de interpretare valabilă. Echilibrul e-n cazul acesta supraviețuirea din titlu.
- Cum știi, în momentul în care începi să gîndești o bucată de text, dacă ea va deveni o nuvelă sau un roman? Există vreun moment, în timpul scrierii, în care forma finală a textului să-ți fie clară? Cu alte cuvinte, știi de la bun început că vei scrie proză scurtă sau, dimpotrivă, te iei pe tine însuți prin surprindere și constați că povestea se ramifică și devine un proiect prozastic mai larg?
- Nu, nu știu niciodată de la început. Cel mult, știu că nu se va ramifica atît de tare, încît să devină roman. Îmi dai seama, de regulă, după deschiderea ideii de la care pornesc. Mi s-a întîmplat, totuși, să cred că voi scrie o proză de cîteva pagini și să mă duc cu ea spre nuvelă. E cazul ultimului text din sumarul acestui volum, de pildă, cel care dă și titlul general, dar și al celuilalt text mai amplu, „VLOG#173 înapoi ACASĂ”. Partea interesantă, fiindcă scriu de mînă, e că nici eu nu știu exact cît de lung e textul pe care tocmai l-am încheiat. Văd abia după ce îl transcriu la calculator. Asta-mi dă o anume libertate în timpul scrierii propriu-zise, așa pot pune pe primul loc substanța textului, materia lui, îl pot lăsa să crească organic.
- Uite o întrebare mai frivolă: ai vreun tabiet când scrii? E nevoie de ceva care să te introducă în atmosferă sau privești scrierea ca pe o muncă implicînd doar rigoare și concentrare? Îți place titulatura de „scriitor profesionist”?
- Nu am, dar mi-ar plăcea să am. Ar însemna că mă iau în serios, că mă văd cu adevărat scriitor, poate chiar profesionist. Cred că tabieturile astea apar în momentul în care îți permiți să faci un lucru cu o anumită ritmicitate. Or, eu nu știu niciodată cînd voi avea timp să mai scriu cîteva rînduri. Nu-mi permit să-mi ocup puținul timp dedicat scrisului cu tabieturi. Sînt bucuros dacă am la îndemînă o pereche de căști, să-mi ridic o barieră fonică hard rock, dar mă descurc și fără.
- Pentru mine e uimitor cum, deși scrise la distanță unele de altele, textele din Instinct de supraviețuire au o coerență extraordinară. Iar ea nu e dată neapărat de subiect (pentru că acțiunea prozelor tale se petrece în medii și contexte diferite), ci mai ales de semnificația ascunsă a cîte unei secvențe oarecare din viața personajului principal. Dacă ar fi să aduni sub o singură umbrelă temele care te-au preocupat pe parcursul scrierii textelor care alcătuiesc volumul acesta, cum ai defini-o?
- Să știi că asta m-a surprins și pe mine și cred că asta a cîntărit cel mai mult în luarea deciziei de a face un volum din textele astea. Adevărul e că n-am operat schimbări majore după ce le-am ales. Cea mai mare „schimbare” a fost să renunț cu totul la unul dintre ele. Într-adevăr, nu-și găsea locul, a intuit foarte bine Miron Beteg, cititor alfa (nu doar beta!) prin excelență. Tema care mi-am dat seama ulterior că le unește e, cum ziceam înainte, căutarea echilibrului. Asta poate însemna multe, poate fi vorba de o regăsire a lui, te poate duce cu gîndul ieșirea din derivă sau, dimpotrivă, la adîncirea derivei în speranța că doar așa ajungi mai repede la mal. Adrian Botez, redactorul-șef al Editurii Polirom, a intuit foarte bine cînd mi-a sugerat să renunțăm la titlul propus de mine pentru acest volum (Compensări), spunînd că Instinct de supraviețuire e mult mai adecvat. Da, a avut dreptate. Personajele din aceste nouă texte nu caută cu adevărat să compenseze ceva, să umple un gol, să pună altceva acolo unde un lucru, un sentiment s-a stins; ele sînt împinse (instinctual, să zicem) să recupereze sau să dobîndească o stare pe care o cred salvatoare. Supraviețuirea lor înseamnă, de fapt, viețuire. Viață așa cum a fost cîndva sau așa cum ar putea să fie. E aici o notă de optimism pe care o prefer complacerii sugerate de ideea compensării.
- Pari genul de autor care scrie mereu fără gîndul publicării, cu o miză mai degrabă personală decît publică. Am senzația asta de cîte ori dau peste un text cum e „VLOG#173 înapoi ACASĂ”, unde atenția mi-a fost confiscată și de subtilitatea ideii că, indiferent cît și cum călătorim prin viață, experiențele legate de trecut sunt cu atât mai vii cu cît ele au rămas mai mult întipărite în memoria noastră afectivă. Am găsit aici corespondențe chiar și cu romanul tău Murmur, unde copilăria e creuzetul din care se modelează raportul lui Matei cu lumea. De ce această întoarcere a ta înspre trecut, către un timp aproape mitic, responsabil pentru toate evenimentele ulterioare?
- M-am întrebat și eu asta. Nu cred că am un singur răspuns. E un reflex, în primul rînd. Cred că unii avem „în sînge” tendința spre nostalgie, melancolie etc. Fără-ndoială, e-n firea mea. Nu de puține ori m-am surprins făcînd ceva în prezent cu gîndul la cum mă voi raporta la asta peste un timp, cînd va deveni amintire. E un soi de extragere din timpul imediat. Nu știu dacă să-i spun fugă de el, deși presupun că asta ar fi. În plus, mi-am dat seama că asta-mi place și în proză: prefer parafraza dialogului, de pildă. Prefer construcția personajului, back-story-ul, oricărei acțiuni din prezent. Ai intuit bine, exact asta am făcut în Murmur: m-am folosit de prezent ca să fac salturi în back-story. De cele mai multe ori, chiar așa încep să scriu. Prezentul vine mai întotdeauna după. E cazul celor mai multe proze din acest volum.
- Există în Instinct de supraviețuire o proză care se numește Separeu, unde – pe lîngă faptul că-ți dezvăluie calitatea de stilist de primă mînă – tema pare a fi regăsirea intimității. Din nou, nu m-am putut abține să mă duc cu gîndul la Calitatea luminii, minunatul tău roman despre schimbările din dinamica unui cuplu atunci cînd viața li se schimbă fundamental. Acest imperativ al „egoismului” erotic ți se pare un simptom al unei lumi în care înstrăinarea a devenit o cvasi-regulă?
- Cred că intimitatea e o datorie socială. Sună paradoxal, dar chiar cred în adevărul acestui fapt. Societatea actuală ne cere acum, mai mult decît oricînd, implicare, angrenare, acțiune comună, și totul foarte rapid, aproape pe negîndite. Ce încerc eu să spun e că totuși „celula de bază” înseamnă intimitate. Că o societate sănătoasă nu poate exista decît formată din celule sănătoase, asta însemnînd cu intimitatea intactă, cu mica lor lume reconfirmată cît de des, trădînd doar aparent societatea at large. Separeul la care m-am gîndit cînd am scris acea proză (dar și romanul Calitatea luminii) e această „celulă de bază” sănătoasă. Evadarea întru regăsire a cuplului e o formă de supraviețuire a societății.
- Am constatat că, pentru prima oară în scrisul tău (dacă nu mă înșală memoria), a intervenit discret și fantasticul (chiar dacă sub forma halucinației ori a sugestiei), în chiar proza care dă titlul volumului. E o direcție care ți se pare ofertantă? Crezi că e o variantă validă de a-ți condimenta viitoarele texte, în majoritatea lor realiste, „concrete” și despre viața imediată?
- Nu e chiar nouă. De fapt, făcînd selecția pentru acest volum am mai făcut una, pentru un posibil alt volum de proză scurtă, de data asta fantastică. Chiar și-n Perseidele sînt accente fantastice, în „Bunăstare”, de pildă. Da, mi s-a părut întotdeauna ofertantă abordarea asta, dar n-o pot premedita. Exceptînd prozele pe care le-am scris de-a lungul timpului cu intenția clară de-a fi fantastice, nu știu niciodată dacă apariția unor elemente inexplicabile, supranaturale etc. va ajuta un text sau altul.
- Cu ce sentimente ai recitit acum prozele volumului, avînd în vedere că au fost scrise în decursul a 8 ani (prima – „Fractură” – fiind publicată în 2017)?
- Am fost surprins că stau în picioare. Se presupune că un scriitor își rafinează „arta” în timp, așa că temerea mea principală a fost că mi se vor părea niște texte forțate, stîngace... leșinate. Se presupune așa și e adevărat într-o anumită măsură, dar e la fel de adevărat ce scrie Mircea Cărtărescu în cel mai recent volum al jurnalului său, anume că „lumea lui [a scriitorului, n.m.] e iterativă și recursivă, nu progresivă. E ca o obsesie, nu ca o progresie.” Asta m-a bucurat cel mai mult să descopăr și eu: că lumea mea, că obsesiile mele de acum 8-9 ani nu rămîn fixate în acel timp nici la nivel de idee, nici de execuție.
- În final, ca să preiau o întrebare de la rubrica „Cum?” din revista Familia, te-aș întreba cum ai vrea să fie citită cartea ta și, mai ales, cu ce speranțe ai decis să-i dai drumul în lume.
- Aș vrea să fie citită de la prima pînă la ultima pagină. Spun asta ca să transmit două idei: 1) lectura integrală ar fi un semn că nu e o carte care plictisește și 2) ordinea textelor în sumar nu e întîmplătoare și mi-ar plăcea să cred că cititorul/cititoarea găsește plăcere și-n înnodarea firelor mai puțin vizibile care ies ca ciucurii unui covor din toate aceste proze. Dincolo de asta, speranța cu care mă despart de fiecare dată de o carte e că ea va avea norocul să-și croiască drum spre cît mai mulți cititori. Lectura e spațiul sigur de întîlnire a intimităților; avem mare nevoie de asta în lumea de azi.
- Îi doresc cărții tale succes și, cum spui, să-și găsească mulți cititori buni și curioși!
Lansarea volumului Instinct de supraviețuire va avea loc vineri, 9 ianuarie, la ora 18.00, la Librăria Humanitas Gheorghe Șincai Oradea (Biblioteca Județeană).
(interviu realizat de Dan-Liviu Boeriu)