Ursul Arthur e cel care a creat deunăzi un val naţional de efuziune după ce a fost împuşcat în Covasna de un prinţ de Liechtenstein lihnit după trofee. La polul opus, un urs rămas în istorie prin faptul că a îndurerat cei mai mulţi români e Urs Meier, arbitrul de fotbal care ne-a tot prelungit meciul decisiv pentru Euro 2004 până când Danemarca a marcat şi s-a calificat.
Revenind la oile noastre, mai exact la cele din Parcul Natural Apuseni, e de salutat proiectul european prin care ONG-uri de mediu au împrejmuit electric câteva stauluri din zona Padiş şi le-au dat şi dulăi ciobăneşti ca să probeze că tehnologia şi biologia doar împreună pot face casă, sau stână, bună.
Astfel de proiecte sunt un început bunicel, chiar dacă protejează doar fermele din munte, nu şi excursioniştii ori localnicii de mai la vale.
Însă Uniunea Europeană, care tot dă bani şi lecţii fiindcă-i atotştiutoare în ce-i priveşte pe producătorii de bio-carburanţi, pe agenţii poluanţi, pe azilanţi sau pe masculii în colanţi, e habarnistă în ce-i priveşte pe urşii transhumanţi. Bruxelles-ul are canci know-how privind noile sub-specii de urs "de cartier", "de pubelă", "de drumul mare" şi "de jaf la drumul mare".
Doar prin nordul Italiei sunt ceva ursuleţi cât un koala, pe când Franţa, Germania sau Austria se mulţumesc să aibă lupi şi carnivore mai mici. Sigur că preferă să le vină magnaţii la vânătoare de trofee în Carpaţi, iar ei să se plimbe prin Alpii şi Pirineii lor fără spaimă. Ca atare, putem încerca să aflăm cum să împăcăm la noi ursul şi omul doar uitându-ne spre alte zări.
În genere, americanii nu se sfiesc să-i înmoaie cu carabina pe curioşii grizzly din Alaska. Iar oligarhii ruşi ies la picnic cu Kalaşnikovul sau chiar tancul ca nu cumva să ajungă "În umbra marelui urs", după cum cântă Nicu Covaci de la Phoenix.
Niponii, mai calculatorişti de felul lor şi încă pasionaţi să afle dacă inteligenţa artificială va putea vreodată compensa prostia naturală, s-au apucat de un amplu proiect de recunoaştere facială a urşilor periculoşi, ca să-i trateze altfel decât pe urşii ceva mai vegetarieni şi sfioşi. Şi nu-i chiar de colea să recunoşti "smart" blana ursului din pădure.
Momentan, marea dificultate e că până şi în Japonia ursul umblă nebărbierit aşa încât musai ar fi să se uite îndelung şi fix, ca un dependent de jocuri video, în camera foto pitită în pădure, pentru a putea fi identificat. Sigur, le-ar fi mai uşor japonezilor să tranchilizeze ursul arţăgos, să-l cipeze, să-l strămute prin ceva pustietăţi unde să-l ţină sub observaţie strictă prin satelit. Şi la fel am putea face şi noi pe scară largă, dacă am şti să cerem bani pentru asta de la UE. Însă nepoţii samurailor pesemne îs prea miloşi ca să-l înţepe cu un sedativ pe ursul scandalagiu.
De altfel, s-a observat că odată cu gradul de civilizaţie a unei societăţi creşte şi milostivenia faţă de necuvântătoare. Aşa a păţit Spania cu coridele de tauri nervoşi. Tot aşa a păţit şi Anglia, care a renunţat la emblematica ei vânătoare de vulpi cu câini hăitaşi şi e chestie de ani ori maxim decenii până să renunţe la vânătorile de orice fel. Iar tot vestul Europei a interzis de ani buni circurile cu animale dresate.
Cine ştie, poate peste vreun secol, sălbăticiunile nu vor mai fi deloc vânate, ci doar unele sterilizate, pentru ţinerea sub control a populaţiilor. De altfel, şi gânditorul Immanuel Kant, trăitor în secolul XVIII, nota încă de-atunci că: "Putem judeca inima unui om după tratamentul său faţă de animale". Drept e că pe când filozofa pe acest subiect, Kant se gândea mai degrabă la căţelul de companie şi nu la un urs întărâtat care poate zdrumica lejer un om, cam după cum se poate vedea în filmul "The Revenant", în atacul asupra călăuzei interpretate de DiCaprio. Căci una e să susţii cauza urşilor din birou ori de pe canapea, legănat încă de poveştile copilăriei ori de desene animate cu ursuleţi pufoşi. Şi cu totul alta e să urci la munte cu familia cu gândul că ai şanse să dai faţă cu ursul flămând. Adică cine ar paria pe un spray cu ardei iute când ursul poate are nasul înfundat sau poate chiar însuşi spray-ul e stricat?
Şi hai că turiştii încă pot alege să meargă ori ba într-o zonă frecventată de urşi. Dar sătenii care se trezesc cu ditamai namila înfometată că le tot dă târcoale pe lângă bătătură chiar e de înţeles că-s timoraţi ori chiar panicaţi după ştirile cu atacuri de urs de prin Curbura Carpaţilor.
În atare condiţii, pare dintr-un foc chior Hotărârea de Urgenţă de zilele trecute, prin care nu specialistul Agenţiei de Mediu sau Ocolului Silvic, ci primarul comunal e cel ce decide dacă ursul vizitator va fi împuşcat ori îndepărtat. Păi, crede cineva din guvern că în România un primar fără bacalaureat chiar se va lăsa înduioşat de abstracţiuni precum biodiversitatea sau zestrea genetică a faunei naţionale? Şi asta când miza sunt voturile consătenilor care-s cu un gând la purceii şi viţelul din bătătură şi cu alt gând la pruncii ce merg poate pe jos spre şcoala aflată la kilometri?
Dacă va fi vreodată vreun primar care să nu aleagă împuşcarea ursului, atunci sigur va fi un edil liberal dornic să reloce ursul buclucaş în vreo comună condusă de-un rival pesedist, ori viceversa. De altfel, apariţia în zona metropolitană Beiuş, mai exact pe raza comunei Finiş, a ursului care fugărea schiori pe pârtia din Predeal, e un bun anti-exemplu de relocare cinegetică.