La Revoluție, cei cu iuțeală de mână s-au înfipt pe nebăgare de seamă în patrimoniul sindicatelor comuniste și de atunci au devenit un fel de rentieri, pe principiul „nu mă întreba cum am făcut primul milion”. Acum, este evident că nu mai există nicio legătură între vechii sindicaliști care au contribuit la construirea Casei de Cultură a Sindicatelor și cei care o exploatează în prezent.
Pe de altă parte, nici Primăria noastră nu e mai brează. Pune mâna pe orice clădire despre care are impresia că i se cuvine. Dacă în ce privește clădirea sindicatelor din învățământ, fost Spitalul 5 de Ortopedie și apoi de Psihiatrie nr. 6 treaba a mers ca unsă, că proprietarii n-aveau bani nici de impozite, cu Casa de Cultură a Sindicatelor situația e diferită.
Recent, Tribunalul a dat o sentință definitivă prin care anula întabularea Primăriei pe CCS. Acum, printr-o hotărâre de Consiliu Local, imobilul a fost trecut din nou în patrimoniul municipalității, edilii prevalându-se de o lege din 1991, dar problema din nou va trebui tranșată tot în instanță.
Adevărul este, ca întotdeauna, la mijloc. Marii sindicaliști nu s-au sinchisit să renoveze și să ridice standardul clădirii, drenând încasările în alte scopuri decât în investiții. Că se putea face altfel este evident: și Casa de Cultură a Tineretului era în vizorul Primăriei, dar acolo proprietarii au făcut investiții serioase în renovarea clădirii. Acum sala este cochetă și are scenotehnică de vârf, la standardele actuale.
Șefii Casei de Cultură a Sindicatelor nu renunță la bunul lor. Primăria zice că vrea să o renoveze, dar nu poate până nu e în patrimoniul său. Să vedem cât de repede se mișcă Justiția, că, dacă procesele vor dura ani buni, s-ar putea să dispară chiar obiectul muncii.