Dacă românul îşi duce la ITP maşina, el de ce nu merge periodic la doctor, pentru propria "revizie", ci ajunge adesea direct în spital? - se întreabă un reputat chirurg orădean care operează tot mai mulţi pacienţi în stadii de "rable", după ce vreme îndelungată nu s-au interesat de ei înşişi. Chiar aşa greu îi este omului să priceapă că, dacă la maşini piesele stricate pot fi înlocuite, el nu are organe de schimb?
Comportamentul autodistructiv, inclusiv cel prin pasivitate, ţine de educaţie, capitol la care avem, ca popor, carenţe mari. Se vede zi de zi în toate spaţiile publice, dar şi în statistici care ne arată codaşi, de pildă, la consumul de săpun şi pastă de dinţi.
Dar e şi o chestiune de legislaţie. România are un sistem de asigurări de sănătate ipocrit. La CAS cotizează doar 5,5 milioane de cetăţeni, dar sistemul promite sănătate gratis tuturor. În realitate, ştim că nu-i aşa, că nu acoperă toate serviciile. Inclusiv cei care încearcă să ajungă la consultaţii şi investigaţii în policlinici au de trecut testul răbdării, sunt programaţi şi după o lună, două de la solicitări. Ceea ce, totuşi, nu-i o scuză pentru cei care nu fac nimic cu anii şi ajung în spitale în stare gravă. Tot ar ajunge la doctor dacă ar vrea, chiar şi aşteptându-şi rândul.
Şi alte sisteme de sănătate din Europa sunt suprasolicitate, şi în alte ţări asiguraţii ajung la servicii de imagistică nu după o lună, două, ci şi după şase. Dar acolo trec mai mulţi cetăţeni, periodic, pe la medicul de familie şi în ambulatorii. O fac pentru că, în caz contrar, odată internaţi, sunt puşi să plătească o parte din costuri, chiar dacă au asigurarea obligatorie.
La noi, singurul ministru care a vrut să instituie obligativitatea controalelor periodice, pentru depistarea timpurie a bolilor şi tratarea lor mai rapidă şi mai puţin costisitoare, a fost unul care nici măcar nu era medic, economistul Eugen Nicolăescu, în 2007-2008. Propunerea a picat, însă, din populism, pe considerentul că în democraţie nimeni nu poate fi obligat, când vine vorba de propriul corp, nici măcar pentru propriul bine. În democraţia noastră, dar în a altora se poate!
Este o temă pe care politicienii au tot evitat-o ca să nu-şi supere alegătorii, dar care trebuie readusă în atenţie, mai ales că spitalele înghit sume colosale, în timp ce medicina primară a devenit Cenuşăreasa sistemului, la fel cum merită discutat şi un sistem bonus-malus: pacientul conştiincios să aibă beneficii peste ale celui care îşi produce daune.
Poate o vor face viitorii aleşi, înainte să fie prea târziu, înainte de colapsul întregului sistem şi de degradarea fizică a naţiunii până la "casare".