La școală, în Oradea interbelică (II): Cum au înflorit în oraș liceele și școlile profesionale după Marea Unire (FOTO)

• Învățământul secundar și cel profesional au înflorit în Oradea după Marea Unire din 1918
• La acea vreme, copiii orădenilor nu aveau niciun liceu cu predare în limba română, primele fiind Liceul de Băieți Emanuil Gojdu și Liceul de Fete Oltea Doamna, iar apoi Școala Superioară de Comerț pentru băieți - Liceul Economic Partenie Cozma de azi

Schimbările politice și economice din anii 1920, pe fondul instaurării administrației românești în Ardeal, au împins rețeaua școlară locală către adaptare. Era nevoie de o pregătire liceală mai bună și adaptată vremurilor, așa că au fost create noi instituții de învățământ.

BIHOREANUL continuă prezentarea sistemului de învățământ orădean interbelic, cu școlile secundare, liceele și școlile profesionale.

Studii complete 

Majoritatea instituțiilor de învățământ nou înființate în Oradea interbelică au fost școli gimnaziale și licee, motivul principal fiind puținătatea lor și faptul că elevii de etnie română nu se regăseau în școlile secundare maghiare, iar cele confesionale aveau doar clase primare. În 1722, sub conducerea iezuiților era înființat Gimnaziul Catolic de Băieți, preluat în 1808 de Ordinul Premonstratens. Acest Arhigimnaziu, care a avut și o Catedră de limba și literatura română, avea să fie desființat, însă, sub acuzații de manifestări anti-românești, în 1923, când avea 23 de cadre didactice și 710 elevi.

Primele „școli normale” de stat, având atât clase primare, cât și gimnaziale, au fost deschise în 1920. În acea perioadă, elevii studiau șapte sau opt clase obligatorii, dintre care I-IV primare, iar V-VII/VIII gimnaziale.

Una dintre aceste unități era Școala Normală de Băieți Iosif Vulcan, deschisă vizavi de Liceul Real în septembrie 1920. Avea clase primare și gimnaziale, cu circa 170 de elevi, 14-17 cadre didactice și internat propriu. Școala avea și propria fermă, cu 30 de hectare. „La începutul anului școlar toți elevii sunt obligați a-și procura șapcă (chipiu) reglementară și numărul de ordine cusut cu mașina pe mâneca stângă a hainei și a mantalei, conform modelului dat de școală. Fiecare elev este obligat să-și confecționeze manta de uniformă, închisă la gât, și costum de gimnastică”, arăta Noua Gazeta de Vest.

Tot în 1920 se deschidea Școala Normală de Fete Doamna Stanca, într-o clădire din strada Petru Maior (foto), actualmente Jean Calvin, în care azi funcționează Colegiul Național Iosif Vulcan. Avea peste 200 de eleve, iar, în Monografia Almanah a Crișanei, Aurel Tripon arăta cum acestea învățau despre datinile de la sate și portul popular bihorean, croindu-și propriile costume naționale, pe care le purtau la serbări populare. Multe absolvente au devenit învățătoare.

Pe comunități

Existau și școli normale și gimnaziale confesionale. Una era a Episcopiei Greco-Catolice, înființată în 1784. După ce mai bine de un secol a funcționat ca școală primară, din 1923 a devenit una cu șapte clase. Din 1926, școala avea propriul cinematograf didactic, iar din 1930, o fanfară și o orchestră simfonică a elevilor. Din 1934, sediul său a devenit clădirea neo-brâncovenească din strada Iuliu Maniu, unde funcționează și azi Liceul Greco-Catolic cu același nume.

În oraș se găseau și trei gimnazii romano-catolice de fete: Immaculata - pe strada Alecsandri (azi Școala Gimnazială Wenford Academy din strada Primăriei), Sf. Vincențiu - pe strada Brătianu (azi Școala Gimnazială Szacsvay Imre din strada M. Eminescu) și cel al Ordinului Călugăresc al Ursulinelor (foto) - în edificiul unde acum funcționează Liceul Teoretic Ady Endre. Aceasta, ca Immaculata, avea și clase primare.

Comunitatea evreiască avea câte un gimnaziu pentru elevi și eleve, precum și un liceu pentru băieți, fondat în 1920 de rabinul Kecskeméti Lipot. În Oradea interbelică funcționa și un gimnaziu reformat de fete. Copiii altor etnii decât cea română frecventau, dar într-o mică măsură, și școlile de stat cu predare în limba română sau cu secții maghiare.

Clasele superioare 

Gimnaziile erau căutate, și aici existând o separare între cele pentru băieți și cele pentru fete. De pildă, Gimnaziul de Băieți Alexandru Roman continua activitatea Școlii Civile Comunale înființate în 1869 „anume pentru fiii burghezimei de aici”, cum nota dascălul Petre Dejeu în monografia instituțiilor culturale bihorene. În perioada interbelică, activa în clădirea din colțul Căii Clujului cu strada Seleușului, la fel ca azi. Din 1872 funcționa și Gimnaziul de Fete, în anii 1930 având 10 cadre didactice și sediul pe actuala stradă Moscovei. Ambele școli gimnaziale aveau sub 200 elevi.

Până în 1919, în Oradea lipseau liceele cu predare în limba română. Clasele de liceu semănau cu cele de azi, cu patru ani după cei șapte sau opt ani de școală primară și gimnazială. Primele deschise au fost Liceul de Băieți Emanuil Gojdu, continuator, prin fuziune, al Școlii Reale Superioare de Stat, și Liceul de Fete Oltea Doamna, care de atunci funcționează pe aceleași amplasamente. În 1922, Liceul Gojdu avea deja peste 1.100 de elevi, fiind cea mai mare instituție de învățământ din oraș, cu predare în română și maghiară. Numărul a oscilat ulterior între 800 și 900, liceul fiind condus, o perioadă, de cunoscutul profesor Teodor Neș.

Liceul Oltea Doamna avea un local pentru opt săli de clasă și internat (foto), iar la jumătatea anilor ’30 cele 12 profesoare predau pentru circa 280-330 de eleve. Liceul atrăgea fete atât din Bihor, cât și din județele învecinate, ba chiar și din Vechiul Regat, oferindu-le, pe lângă programa obișnuită, și cursuri de etnografie și folclor, de cusut piese de costum popular și de grădinărit, în ferma proprie a instituției. Totodată, elevele prezentau obiecte realizate în școală în cadrul unor expoziții, iar la spectacolele organizate de liceu, poezii, momente teatrale și dansuri.

Școli „de lucru”

O categorie aparte de școli era a celor profesionale. În 1927 era înființată Școala Superioară de Comerț pentru băieți, instituție cu caracter regional care primea și elevi din alte județe din nord-vestul Ardealului. Un deceniu mai târziu, avea 10 cadre didactice și peste 150 elevi, activând sub denumirea de Liceul Comercial Partenie Cosma, în clădirea fostei Academii de Drept (azi Colegiul Național Mihai Eminescu).

În Oradea funcționau, la acea vreme, și două licee industriale. Înființate inițial ca școli de arte și meserii prin Legea Educației din 1928, au putut fi transformate în licee industriale. Cea pentru băieți, deschisă în 1922 într-o casă de lângă Parcul Carmen Sylva (azi Petőfi Sándor), avea 130-140 elevi la secții de prelucrarea lemnului, metalurgie și sculptură. Intrarea se făcea prin examen de admitere la limba română și aritmetică. Tot în zona Olosig, pe strada Holban (azi Menumorut), se afla Liceul Industrial de Fete Domnița Ileana, cu 14 profesoare care predau caligrafie, gospodărie, croitorie, rufărie, matematică, modă, română și franceză. Absolventele puteau continua studiile la școlile profesionale de grad II din Cluj sau București.

Să țesem frumos! 

Exista și o școală de menaj (foto), care purta numele avocatului Botto Ferenc, cel care a și înființat-o în anul 1910 într-o casă din strada Take Ionescu, azi Tudor Vladimirescu. Inițial era școală particulară, dar în 1923 a fost preluată de stat, fiindcă nu se putea autosusține. În anii ’30 avea patru clase, cu peste 100 eleve care deprindeau gătitul, cusutul și țesutul. Anual, școala organiza cursuri ambulante de gospodărie în satele din județ.

Școlile profesionale participau la expoziții locale și naționale, obținând premii și distincții pentru lucrările elevilor. Totuși, arăta ziarul Universul în 1929, „niciun absolvent al școalei de meserii, n’a fost angajat în vr’o întreprindere industrială locală, cu toată solida lor pregătire”.

Concepute să ofere elevilor atât pregătire teoretică, cât și practică, gimnaziile și liceele Oradiei interbelice s-au remarcat prin străduința de a oferi învățământ de calitate, în ciuda multelor greutăți materiale specifice vremii.

„CREDINȚĂ ȘI LUPTĂ!”

Înaintea pionierilor, străjerii

În a doua jumătate a anilor 1930, învățământul românesc a cunoscut impunerea organizației Straja Țării. Regele Carol al II-lea, dorind să contracareze influența mișcărilor extremiste și să își consolideze regimul autoritar, a transformat școlile în unități de antrenament civic și cvasi-militar. Elevii erau obligați să poarte uniforme specifice și să adopte un stil de viață bazat pe o ierarhie strictă. Erau organizați în grupuri precum unități, cuiburi, stoluri și falange. Programa școlară a fost infuzată cu propagandă, punând accent pe cultul personalității monarhului, care era prezentat drept Marele Străjer.

Străjerii erau implicați și în activități educaționale și de culturalizare, de pildă, elevele școlii Oltea Doamna fondând o orchestră (foto) care, în 1940, a dat o audiție la radio. În fiecare școală era organizat un „pavilion străjeresc”.

În afara școlilor, viața de străjer presupunea o activitate fizică intensă și o disciplină de tip cazon. Elevii participau frecvent la „serbări de lumină”, parade pe stadioane și tabere de vară, unde munca în folosul comunității se împletea cu exerciții de gimnastică ritmică și instrucție tactică. Simbolistica era omniprezentă: salutul roman, depunerea jurământului de credință și intonarea imnurilor patriotice făceau parte din rutina zilnică, transformând actul educațional într-un spectacol ideologic.

Această mobilizare totală a școlarilor a marcat subordonarea completă a școlii românești ambițiilor politice ale dictaturii regale, chiar înainte de izbucnirea Celui de-Al Doilea Război Mondial. Un fenomen asemănător urma să se petreacă, mai târziu, și sub regimurile dictatoriale comuniste.