Clădiri modernizate, condiții hoteliere îmbunătățite, dotări de ultimă generație, medici specializați în străinătate, salarii mari... Nu însă și empatie, înțelegere față de familiile bolnavilor, nici măcar când aceștia se sting pe patul de suferință.
Este acuzația adusă angajaților „bătrânului Spital Județean” de o orădeancă, după ce tatăl său a ajuns la Urgențe într-o dimineață, iar seara a decedat, răstimp în care familia a primit informații incomplete și abia după insistențe repetate. Mai mult, deși rudele au cerut actele medicale ale răposatului, conducerea spitalului refuză să i le furnizeze, interpretând abuziv chiar legea privind... drepturile pacienților.
Nicio veste
„Dacă nu au nimic de ascuns, ne puteau da documentele medicale ale tatei în două zile. Au trecut peste două săptămâni de când le-am cerut și n-am primit niciun răspuns”, reclamă Alina Popa (foto). Tatăl ei, Ioan Gâdoiu (64 ani), a murit luna trecută, la 14 ore după internarea în Spitalul Județean. Se întâmpla într-o duminică, pe 21 august, iar cronologia faptelor, transmise de tânără BIHOREANULUI și relatate și pe blogul său, sub titlul „Gânduri pentru bătrânul Spital Județean Oradea”, prezintă o înșiruire de absurdități simțite personal.
„În acea dimineață, la ora 9, m-a sunat mama să-mi spună că tatei i-a fost rău și i-a cerut să cheme o ambulanță. În jurul orei 7 a fost dus la Urgențe, iar de atunci nu avea nicio veste despre el”, povestește Alina.
Bărbatul nu bea, nu fuma și era atent la alimentație, pentru că avea o boală cronică. În 1986, după un tratament dentar, se alesese cu o hepatită B, care în 2002 a recidivat, iar în 2020 a evoluat în ciroză. De atunci se interna de 2-3 ori pe an la Județean, la Gastroenterologie, unde îl monitoriza dr. Mihai Munteanu.
„O mare rușine”
De îndată ce-a aflat că tatăl era acolo, Alina a sunat la UPU, prin centrala spitalului, dar o angajată i-a spus că încă nu se știa nimic despre starea lui.
La ora 11 a plecat la spital sperând că va primi mai ușor informații. „Când am ajuns, o recepționeră mi-a spus că le voi primi în scurt timp. După o jumătate de oră am mai întrebat-o o dată, dar uitase și că le-am cerut. Mi-a spus că pe ea n-o întrebasem nimic înainte. Din întâmplare, a auzit-o o colegă, care mi-a zis că tata e pe zona de resuscitare. Mi s-a părut halucinant să nu ne fie dată această informație decât după aproape 4 ore de la internare”, spune tânăra.
„Să fie grav și noi să nu știm nimic despre asta! O mare rușine, păcat că ne lăudăm cu un spital așa-zis performant!”, a scris Alina și pe blog. Nu înțelege nici acum de ce, deși personalul UPU avea numărul de telefon al mamei sale, comunicat de echipajul ambulanței, nimeni n-a sunat-o.
„Nu se poate!”
După alte minute de așteptare, a abordat-o un medic rezident, care a anunțat-o că bolnavului i-a fost găsită o tumoră hepatică și că urma să fie transferat la Terapie Intensivă.
Când și-a exprimat dorința să-l vadă, recepționera i-a spus, însă, că va putea doar marțea și joia. Vizitele erau încă restrânse la două zile pe săptămână, din cauza Covid. „O aberație! Adică el să fie foarte grav, iar noi, familia, să nu îl putem vedea decât peste câteva zile! Am zis că am vrea măcar să-i aducem câteva lucruri, dar recepționera a răspuns, flegmatic, că la ATI nu se poate”.
Resemnată, a plecat, iar în jurul orei 14 a sunat la ATI, tot prin centrală. Rezultatul? „Mi s-a spus că doar după ora 18 pot primi informații. Aberația nr. 3!”. Neavând de ales, a sunat niște prieteni medici, să afle ei, ceea ce consideră „încă o aberație, aberații peste aberații!”. Într-un sistem care ar funcționa corect nu ar fi nevoie de „intervenții” pentru dreptul elementar de a ști cum este un părinte ajuns în spital.
„Fără pic de empatie”
Abia la ora 16, mama Alinei a fost sunată de un chirurg, dr. Cristian Buștea, care i-a spus că pacientul era în stare foarte gravă și urma să-l opereze urgent. După convorbire, femeia și fratele acesteia s-au dus la spital. „Interesant a fost că, dintr-odată, am putut merge pe zona de ATI pentru a aștepta veștile”.
La finalul intervenției, care a durat 2 ore și jumătate, medicul a explicat că bărbatul avusese o hemoragie internă masivă și s-ar putea să nu supraviețuiască până a doua zi. „A fost amabil și a dat dovadă de profesionalism”, spune Alina. Tot dr. Buștea le-a permis să vadă bolnavul după ce, sedat, a fost scos din blocul operator și dus la ATI. Se întâmpla la ora 18.30, iar la 19 rudele au plecat de la spital, pentru ca la ora 21 să fie anunțate telefonic: „Ne pare rău, a decedat”.
Concluzia Alinei despre angajații spitalului cu care a interacționat e severă: „Atitudinea doamnelor de la recepție lasă mult de dorit. Plictisite, fără pic de empatie, nu spun la telefon «Alo, bună ziua, Spitalul Județean Oradea», ci doar, scârbite, un «Alo». Cu o așa atitudine nu ajungem nicăieri. Pot fi dotările cele mai bune, dacă oamenii nu au pic de empatie. Atitudinea unor cadre (n.r. - asistente) de asemenea lasă mult de dorit. Dacă vii la lucru plictisit, mai bine stai acasă. Empatia nu se învață, se simte. Informarea familiei trebuie făcută la timp și nu în ultima clipă, de aceea au datele de contact. Aflarea de informații nu ar trebui să fie limitată de anumite ore, ci să fie disponibilă la orice oră”.
De colo-colo
Concluziile le-a tras, însă, abia după înmormântare. L-a căutat pe medicul curant de la Gastroenterologie, care i-a explicat că în iunie îi comunicase pacientului bănuiala privind tumora hepatică și i-a cerut să revină pentru investigații, ceea ce nu s-a mai întâmplat, întâi pentru că medicul a plecat în concediu, apoi pentru că însuși tatăl ei a amânat.
Apoi, pe 6 septembrie, tânăra a cerut spitalului, prin e-mail, documentele medicale ale pacientului. Pentru că n-a primit niciun răspuns care să confirme primirea cererii, a doua zi s-a dus la spital, ca să capete număr de înregistrare, „înarmată” cu copiile actelor ce dovedeau legătura de rudenie. A ajuns însă după intervalul orar de „lucru cu publicul”, 13-14, așa că a revenit după încă o zi.
„Când am spus ce vreau, secretara a zis inițial că trebuie să vină pacientul, personal. Am zis: «Glumiți? Pacientul e decedat!». Nici măcar nu citiseră emailul! Doamna de la secretariat a continuat: «În cazul ăsta s-ar putea să trebuiască să veniți cu un avocat, că pacientul nu și-a dat acordul». În final, când am lăsat cererea, mi-a spus că o să primesc răspuns în 2 zile. Nici după o săptămână nu l-am primit. Când am sunat, mi s-a răspuns că o să-l primesc «în termenul legal, de 30 de zile»”.
Numai cu proces
Răspunsul va fi, însă, negativ, după cum a aflat BIHOREANUL: spitalul îi refuză fiicei dreptul de a intra în posesia actelor medicale ale propriului tată, însuși managerul Gheorghe Carp susținând că le poate primi numai dacă va deschide un proces spitalului!
Cu privire la comportamentul personalului, dr. Carp susține că a atenționat în repetate rânduri că „toți angajații trebuie să se poarte politicos cu aparținătorii”. Din punct de vedere medical, adaugă el, doctorii au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru salvarea vieții pacientului. „Din păcate, a ajuns târziu la spital. S-au făcut manevre de resuscitare, investigații, a fost operat de urgență, dar din păcate a decedat”.
Pe de altă parte, în ce privește cererea familiei de a-i fi furnizate documentele, managerul susține că legea permite informarea rudelor numai dacă pacientul și-a exprimat acordul scris, ceea ce tatăl Alinei Popa nu a făcut. „Dacă în foaia de observație nu există consimțământul, nu pot fi eliberate decât prin sentință judecătorească”, pretinde Carp, fără a ține cont că însăși starea pacientului nu i-a permis să-și exprime nici acordul, nici vreun dezacord. „Spitalul a avut zeci de procese deschise de rude ale unor pacienți, nemulțumite că informațiile despre aceștia au fost date altor rude”, motivează el „procedura”.
Un abuz
Atât doar că Legea 46/2003 privind drepturile și obligațiile pacientului, la care se referă managerul, interzice furnizarea documentelor medicale ale unui pacient dacă scopul ar fi ca ele să fie făcute publice. Potrivit articolului 9, „pacientul are dreptul de a cere să nu fie informat și de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său”, articolul 10 că „rudele și prietenii pot fi informați despre evoluția investigațiilor, diagnostic și tratament, cu acordul pacientului”, articolul 12 că „pacientul sau persoana desemnată are dreptul să primească la externare un rezumat scris al investigațiilor, diagnosticului, tratamentului și îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării”, iar articolul 21 - cel invocat de Carp - că „informațiile privind starea pacientului sunt confidențiale chiar și după decesul pacientului”.
Spre deosebire de precedentele prevederi, din capitolul „Drepturile pacientului”, articolul 12 ține de capitolul despre „Dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată a pacientului”. Altfel spus, trebuie respectat caracterul privat al informațiilor despre pacient în sensul că ele nu pot fi destinate publicului, ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu pot fi furnizate familiei, fie și în lipsa unui consimțământ, mai ales când pacientul a fost într-o stare gravă și nu-l putea exprima explicit. „Interpretarea spitalului este abuzivă. Sensul prevederii legale e ca datele pacientului să nu fie făcute publice, nu să fie refuzate familiei”, confirmă avocatul Mircea Ursuța (foto).
E clar, însă, că nu doar o parte a angajaților, ci conducerea spitalului însăși se arată lipsită de empatie, agățându-se de o literă de lege, și aceea răstălmăcită, în loc să fie, pur și simplu, umană. Căci ce omenie e aceea ca, după ce un om pierde pe cineva apropiat, să-l mai și trimiți prin tribunale aiurea?...
O PROBLEMĂ A SOCIETĂȚII
Empatia, pentru pacient
Șeful UPU-SMURD Bihor, dr. Hadrian Borcea (foto), consideră că niciunul dintre colegii săi nu poate fi învinuit de indiferență, cum afirmă Alina Popa. „Pacientul a ajuns la UPU direct în resuscitare, imediat ce l-am preluat, deci nu aveam ce noutate să anunțăm rudelor”, spune medicul.
Potrivit acestuia, aparținătorii nu sunt ținuți la curent non-stop privind starea pacienților, fiindcă ar fi imposibil (n.r. - deși există soluții informatice disponibile pentru asta), ci doar când se pun așa numitele diagnostice de etapă. „Exact asta a făcut medicul rezident când a informat-o pe fiica pacientului că i s-a descoperit tumora la ficat și va fi internat la ATI”, explică dr. Borcea. Nu în ultimul rând, subliniază el, chiar dacă sunt întrebate, recepționerele și asistentele nu pot da informații despre pacienți, neavând pregătirea necesară, această competență având-o exclusiv medicii, care în „cazul Gâdoiu” și-au făcut nu doar datoria de a încerca să salveze viața bolnavului, ci și de a discuta cu rudele.
Cât despre reclamata lipsă a empatiei, medicul crede că aceasta „este o problemă a societății”: „Aparținătorul impune să existe o empatie față de el. Nu înțelege că empatia personalului medical se adresează pacientului, nu neapărat aparținătorului. Da, când se comunică vești proaste, cum ar fi un deces, trebuie să existe o empatie și față de familia pacientului”. Asta, conchide medicul, nu înseamnă ca un aparținător să „abuzeze” de dreptul de a fi informat, pretinzând informații permanent, și nici să nu le aștepte de la cine nu-i în drept să le dea.