Mandatul de director al Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai” al doamnei Ligia Mirișan a încetat între cele două etape ale „concursului” de numire pe funcție de la începutul acestei luni. Cu „mintea românului de pe urmă”, dânsa a realizat că singurul ei rol era acela de a da unei numiri aparența unui concurs.
De facto, poate că directoratul dânsei a încetat odată cu instaurarea noii conduceri a Consiliului Județean (în subordinea căruia se află Biblioteca). Și mai probabil, mandatul dânsei a luat sfârșit atunci când a fost solicitată să facă o reducere cu 30% a cheltuielilor instituției. E straniu faptul că un om cu experiența doamnei Mirișan (vreo 15 ani în „funcții de conducere”) nu a înțeles imediat că o asemenea „ofertă de nerefuzat” e, în fapt, preavizul disponibilizării dânsei.
O astfel de solicitare e o mișcare de mat: orice ar face cel care o primește, iese prost. Dacă o refuză, își pune pe cap instituția finanțatoare și – mai mult ca sigur – va fi demis. Dacă o acceptă, una din două: sau înțelege să-și păstreze postul dând afară oameni care-și fac treaba și tăind fondurile de investiții (și-n acest caz e un ticălos), sau dă afară oameni fără nicio valoare (pe care vreme îndelungată i-a tolerat în instituție, dacă nu cumva chiar i-a adus) și renunță la bani ce se risipeau pe „protocol” (și-n acest caz e tot un ticălos, dar dublat și de-un incompetent).
În fața unei asemenea cereri, un om serios nu are de făcut decât două lucruri: să spună clar ce gândește despre problemele instituției pe care-o conduce și despre relația ei cu Consiliul Județean, după care să adauge: „Oamenii cu care lucrez sunt, oricum, prea puțini. Fiecare dintre ei își cunoaște meseria și și-o face cu dăruire. Eu nu voi da afară pe nimeni; mai bine plec eu”. Și, cum hârtie există la secretariatul Consiliului Județean, să-și scrie frumos și citeț demisia. După care, întorcându-se în instituția căreia i-a fost director, să-și adune toți oamenii și să facă – împreună – un banchet. Așa se pleacă cu capul sus dintr-o situație fără ieșire.
Doamna Mirișan a sperat că, dacă execută ce i se cere (și, cine știe, dacă mai adaugă și o nuanță de zel), poate mai prinde un mandat la conducerea Bibliotecii Județene. Mai înțelepți decât noi, vechii greci știau prea bine faptul că speranța e un rău și – cum spunea Prințul de Orania – „Nu e necesar să speri pentru a face ceva”.
Mizând pe speranță, doamna directoare a făcut cu mâna dânsei ceea ce nu trebuia să facă niciodată: a închis filiale și a dat afară oameni. Acum a rămas și fără funcție, și cu imaginea unei unelte cu care s-a lovit în oameni fără vină. Și pentru ce? A mai rămas pe post patru luni. Nu știu ce înseamnă asta la pensia dânsei: probabil undeva între 5 și 15 lei.
Morala acestei povești e aceea că sunt lucruri care nu se fac. Că există pe lumea asta ceva mai important și decât funcțiile, și decât banii. Cei care nu înțeleg asta sunt simple unelte „de unică întrebuințare”, care sunt folosite și apoi aruncate. Că tot e ora profesorilor de istorie: Gingis Han avea obiceiul de a-i executa imediat pe toți cei care trădau în favoarea lui. Argumentul cuceritorului era impecabil: „Cine-a trădat odată, poate trăda oricând”!
Și încă ceva: putem spune ce vrem despre președintele Consiliului Județean și despre relația dânsului cu instituțiile de cultură. Însă, când vede ce umilințe sunt dispuși să îndure și – mai ales – să le impună altora intelectualii locali, pentru 5 sau 15 lei, nu e de mirare că nu are prea multă considerație față de ei.
Mihai Maci
lector universitar