Pentru prima oară după 1989, Guvernul a publicat numele, CV-urile, câștigurile și afilierile politice ale șefilor din 121 companii de stat. Niciunul nu-i străin, în schimb mulți au funcții suprapuse și toți indemnizații de mii și chiar de zeci de mii de euro, inclusiv în întreprinderi cu rezultate slabe sau pierderi. Cineva din Statul român - inițiativa a aparținut vicepremierului Oana Gheorghiu - ne-a arătat, în sfârșit, cine trăiește, și încă boierește, din stat.
Cât ne costă sistemul știam deja din vara anului trecut, când Guvernul anunța că 266 de companii produceau pierderi de 2,5 miliarde lei, deși primesc subvenții, al căror total ajungea la 14 miliarde lei pe an. Bani luați din aceeași pungă din care se plătesc spitale, școli, drumuri, pensii...
De la restructurarea companiilor publice, precum și de la reforma administrației publice, ar trebui să înceapă orice discuție sinceră despre România. O întreprindere nu devine valoroasă fiindcă, pur și simplu, este a statului. Dacă produce servicii proaste și pierderi, dar contracte grase pentru clientela conectată la ele, proprietatea publică nu e un avantaj pentru contribuabil, ci factura pe care o achită, fără măcar să știe, odată cu taxele și impozitele.
Orice guvern ar trebui să treacă la restructurarea firmelor neviabile, reducerea cheltuielilor și listarea la bursă. Exact sperietoarea cu „Nu ne vindem țara” din moțiunea prin care PSD și AUR au doborât Guvernul, acuzându-l de „vânzarea frauduloasă a averii statului”. În realitate, listarea unor acțiuni nu înseamnă dispariția statului, ci obligarea companiilor la mai multă transparență, raportare și control. Adică ceea ce nu vor mulți politruci, deranjați că, atunci când aprinzi lumina, li se văd sinecurile.
Noua platformă guvernanta.gov.ro dezvăluie exact această situație: o parte dintre manageri au afilieri politice, la toate partidele perindate la putere, unii și-o ascund, și mulți sunt străini de pozițiile în care au fost plantați. Unul e directorul general al Aeroporturi București, de pildă, și încasează lunar peste 26.000 euro din trei funcții. Poate nu întâmplător strigau sindicaliștii că firma este „element de securitate economică națională” și nu trebuie vândută nicio acțiune. Dar „strategic” nu înseamnă nici monopol public, nici scutire de performanță, ci scăderi de cheltuieli și de prețuri.
De ce la noi nu se poate, dar în alte țări din UE da? De pildă, Trenitalia concurează pe liniile de mare viteză cu operatorul privat Italo, iar deschiderea pieței a redus prețurile cu 31%. Avantaj și la călător, și la contribuabilul ai cărui bani nu se mai duc în găuri negre.
Adevărata noastră supărare nu ar trebui să fie, cum urlă falșii suveraniști, că „ne vindem țara”, ci de ce plătește cetățeanul ca ea să fie prost administrată. Dacă o companie nu poate supraviețui fără subvenții, dar își plătește regește șefii, problema nu este nici capitalismul, nici străinii, ci clientelismul și incompetența „alor noștri”.