Acest număr face din oraşul nostru unul dintre cele mai vechi de pe teritoriul României, mai vechi fiind doar Alba Iulia - unde este menţionat, în sec. X, Gyula, căpetenia ungurilor creştinaţi din Transilvania -, şi, probabil, Clujul şi Turnu Severin, dacă se poate certifica, arheologic măcar, o continuitate de locuire urbană de la oraşele daco-romane Napoca şi Drobeta la aşezările medievale.
În 1113 a avut loc prima atestare documentară a Oradiei, ca aşezare urbană, dar naşterea ei trebuie să o plasăm cu cel puţin 21 de ani înainte, adică în anul 1092, an în care episcopia romano-catolică se muta de la Biharia la Oradea. Prin acest eveniment, Oradea se plasează în rândul oraşelor europene - Londra, Madrid, Paris, Lyon, München, Frankfurt am Main, Pécs şi Szombathely -, care sunt creaţii directe ale bisericii creştine din perioada medievală, chiar dacă unele aveau şi precedente antice.
Împlinirea celor 910 ani de atestare documentară ar trebui să fie marcată de o serie întreagă de manifestări dedicate acestui moment aniversar deosebit, tocmai pentru că nu prea mai sunt alte oraşe din România care să se poată lăuda cu o asemenea vechime.
Dar, după experienţa din 2013, când şi cei care s-au dorit afişaţi drept coorganizatori au strălucit prin absenţă, cu acea sesiune omagială ignorată inclusiv de conducerea urbei noastre, sunt mari dubii că s-ar mai organiza ceva, ţinând cont de data în care suntem deja şi de faptul că urmează şi alte aniversări consacrate deja în calendarul anual al oraşului şi în mentalul majorităţii locuitorilor.
Nu vreau să fiu greşit înţeles, dar constat cu oarecare amărăciune că Oradea nu are o zi festivă a sa care să unească, nu să menţină dezbinarea. Şi nici nu mă miră, fiindcă cele două comunităţi etnice reprezentative aleargă în contratimp, una cu privirea imobilizată în trecutul glorios după care oftează, cealaltă cu privirea fixă înainte, fiindcă trecutul înseamnă pentru ea asuprire. Acest lucru se vede clar şi din faptul că istoricii maghiari publică (cu o hărnicie demnă de admiraţie) despre epoci din trecut când oraşul avea o altă identitate, iar cei români despre istoria bisericilor româneşti şi, legat de ele, despre mişcarea de emancipare socială şi naţională.
Nici măcar nu se încearcă a se căuta elemente de coeziune a celor două comunităţi de la care să se construiască un viitor comun pe acest meleag. Această stare de fapt se vede şi prin aceea că nu sunt organizate evenimente comune, fiecare comunitate având calendarul propriu, chiar şi la unele evenimente reprezentative - cum erau Serbările Cetăţii Oradea - fiind doar părţi din program care se adresau uneia sau alteia.
Între timp, lucrurile evoluează într-un ritm accelerat, faţa oraşului este în continuă schimbare, există voci care susţin că se alterează specificul orădean - care nu poate fi definit unanim acceptabil pentru că sesizăm în fapt că ar fi vreo trei (maghiar, evreiesc şi românesc) -, dar toate acestea sunt efectele lipsei unei comunicări reale, oneste, fiindcă nu există un ideal comun "al orădenilor".
Pentru a exista o viziune comună, un ideal comun, pentru a se formula un obiectiv comun care să fie urmărit şi respectat de către toţi orădenii, să fie ţelul comun pentru următorii X ani, ar trebui ca toţi cei responsabili - autorităţi, societate civilă, personalităţi etc. - să cadă de comun acord că trebuie să se aşeze la aceeaşi masă, să dezbată şi să nu se ridice "până nu vorbesc toţi aceeaşi limbă". Atunci putem spune că Oradea va avea un viitor ca "acasă" pentru toţi locuitorii ei, indiferent de etnie.
Pentru o promovare, aşa cum ar merita o asemenea aniversare, cred că ar trebui realizată adunarea într-un catalog a tuturor gravurilor, vedutelor, hărţilor, precum şi a altor artefacte (ilustrate, cărţi poştale, timbre) care poartă numele oraşului Oradea. De asemenea, ar fi interesant şi binevenit un catalog cu lucrările de pictură din sec. XIX-XX ce reproduc diverse porţiuni din oraş.
Un loc important ar putea ocupa şi un volum aniversar, realizat în condiţii deosebite, care să cuprindă cele mai importante documente ce marchează momente din istoria locală. De exemplu, documentul primei atestări documentare, Statutele Capitlului, Statutul Ordinului Dragonului, privilegiile date oraşului de-a lungul timpului, Pacea de la Oradea (1538), documente de aprobare a stemelor medievale şi moderne ale oraşului, tratatele de pace de la cucerirea otomană (1660) şi austriacă (1692), acte de constituire a unor instituţii importante, clericale sau laice, din oraş, primul Regulament al oraşului (1718) şi multe altele. Pentru asta va trebui să existe o colaborare cu arhivele din Budapesta şi Viena sau cu alte instituţii deţinătoare de fonduri documentare, de unde se pot solicita copii în diverse formate şi la calitate deosebită.
Ar mai fi multe de spus în acest sens, dar în încheiere aş mai adăuga doar faptul că, dacă s-ar constitui o echipă interdisciplinară de istorici, oameni de artă, arhitecţi şi chiar alţii care pot contribui semnificativ, dacă noi toţi am fi dispuşi să ne implicăm, voluntar, într-un asemenea proiect, succesul său ar fi deplin.
Doar ca persoane particulare nu avem cum să dispunem de resursele necesare unui astfel de proiect, poate că doar dacă vom avea şansa unui proiect cu finanţare externă. Sper, însă, că vor mai fi şi alţi visători ca noi, dispuşi să ni se alăture în acest demers, din dorinţa de a menţine viu spiritul Oradiei!
Dumitru Noane
istoric