Mă uit la gospodarii din Odessa cum blochează marile bulevarde cu saci cu nisip. Văd cum până și cele mai mici străzi sunt protejate împotriva invaziei rușilor. Și mă cuprinde mila de ei când știu că noi, deși la peste 1.000 de kilometri distanță de ruși, suntem mult mai bine pregătiți.
La ce șanțuri sunt în Oradea, urbea noastră este practic de necucerit pentru rablele de tancuri sovietice. Dacă nu pot trece de pasajul săpat în Centrul Civic, rușii nu pot ocoli nici prin spatele Catedralei, că acolo zace parcarea aia sabotată de șmecherii de la Ministerul Culturii.
Să o ia pe străduțe e tot o misiune imposibilă, căci sunt scurmate pentru înlocuirea conductelor de canalizare și termoficare. Iar o învăluire de pe dealurile orașului este utopie, fiindcă suspensiile mașinilor rușilor vor ceda după câteva zeci de metri.
Din păcate pentru noi, toate aceste șantiere tind să se eternizeze, și asta nu neapărat din pricina edililor. Odată cu creșterea prețurilor la materialele de construcții, niciun șantierist normal la cap nu mai poate continua fără ajustarea prețurilor din contracte.
Or, ajustarea n-o poate face nici Primăria, nici Consiliul Județean, în lipsa unui temei legal. Așa că onor guvernanții ar face bine să mai și muncească, nu doar să belească ochii la televizor pentru a vedea stadiul războiului. Adevăratul nostru război este în țară, unde bătălia cu prețurile va face ca orașele noastre să arate mai rău ca după un bombardament, din pricina lucrărilor abandonate.
N-ar fi rău ca domnii Birta și Bolojan să meargă pe la colegii lor din București și să-i stropească cu apă rece, poate așa vor ieși din somnul cel de moarte și vor face ceva pentru ca țara asta să nu intre într-o neagră recesiune.