Când s-au trasat granițele după Primul Război Mondial, unul dintre argumentele înglobării Oradiei în România Mare a fost și criteriul feroviar. Măcar pentru atât și ar fi trebuit să punem accent pe cea care se numea pe vremuri a doua armată a țării.
Numai că la noi vara te coci în vagoane, iarna îngheți în ele, iar întârzierile sunt atât de mari că bieții călători nici nu și-au dat seama că ceferiștii au declanșat acum două săptămâni o grevă spontană.
E o chestiune de timp până când se vor produce accidente grave; ba deraiază garniturile, ba ia foc locomotiva, ba e beat sau drogat mecanicul. Așa că vestea că se va dubla și electrifica linia pe relația Cluj - Oradea a fost primită cu bucurie.
Nu cu aceeași bucurie am aflat că anul viitor nu se va mai circula deloc pe calea ferată. Baiul e că nici autostrada nu e o variantă salvatoare, cât timp constructorii se contestă la licitații numai de dragul de a-și etala musculatura. Ruperea legăturii feroviare cu Clujul duce implicit și la cea cu Bucureștiul, pentru că variantele ocolitoare ar dura o veșnicie.
Ar fi posibilă totuși o legătură cu capitala, pe calea aerului, numai că Tarom, compania aia unde toți angajații sunt rude și în care Statul bagă anual subvenții uriașe, practică niște prețuri nerușinate, ca să aibă de unde da premii frecătorilor de mentă.
Practic, orădeanul nu mai poate merge rapid nici în capitala Ardealului, nici în cea a României, așa că nu-i de mirare că privește spre capitala fostului imperiu, Viena. Acolo ajungi cu mașina în 5 ore în condiții de siguranță, spre deosebire de un drum de București, pe care-l parcurgi în 8-9 ore, asta dacă ai norocul să nu te turtească vreun TIR.