Se spune că până să iei un împrumut, te doare capul pe tine, iar după ce-l iei, pe cel care ţi-a dat banii. Aşa că, măcar din punctul acesta de vedere, n-ar trebui să fim prea îngrijoraţi că Oradea a luat un credit de 40 de milioane de euro.
Problema nu este nici mărimea creditului, nici modalitatea de rambursare. Important e să folosim banii cu cap şi, dacă se poate, cu cât mai puţină risipă. Gratuităţi de tot soiul pentru veşnicii asistaţi şi avocaţii lor zgomotoşi, panseluţele ori pelerinajele pe la moaşte nu vor schimba nici faţa oraşului şi nici mintea locuitorilor.
Până acum s-a mizat pe investiţii în infrastructura mare, în parcuri industriale, în sistemul sanitar şi turism. S-au creat slujbe, oamenii au avut nevoie de case, turiştii de locuri de agrement şi, uite aşa, an de an PIB-ul oraşului creşte semnificativ. Nu-i mai puţin adevărat că, dincolo de cifrele frumoase, există şi doza de disconfort creată locuitorilor, precum şi un sistem de taxe împins la limita superioară.
De data asta, însă, milioanele sunt dirijate nu doar spre infrastructura mare. A venit şi rândul parcurilor să fie reconfigurate şi aduse la nivelul secolului XXI. Socoteala e clară: cu banii împrumutaţi ne ducem mai departe proiectele, după care, dacă reuşim să decontăm din fonduri europene investiţiile, datoria scade. Din păcate, şi pe banii europeni este bătaie mare; s-au prins şi alte oraşe că e rost de fonduri gratuite, chiar dacă au dezavantajul că nu se pot prădui prea uşor.
Nu vom mai prinde niciodată vremurile de aur când Oradea supracontracta lucrări pe fonduri europene, acestea ajungând la noi pentru că alte oraşe nu reuşeau să atragă banii. Dar împrumutăm bani şi ne dezvoltăm, nu ne băgăm în credite ca să încercăm să supravieţuim.