Nu, titlul nu e o glumă! Dacă Sandu Lungu, carismaticul luptător care a pus Bihorul pe hartă cu pumnul său necruţător şi dimensiunile sale respectabile, s-a pus în fruntea unei "armate" de protestatari cu care a bătut străzile Oradiei, dacă a pus mâna pe megafon pentru a se adresa mulţimii, asemenea unui lider politic, nu e de glumă.
Nu insist asupra argumentelor folosite de Sandu şi a sloganurilor auzite luni seara în stradă. În cele cu iz politic ne regăsim, în bună măsură, toţi, inclusiv cei care, mai an, măturau aceleaşi străzi, în număr mult mai mare chiar, cerând dispariţia "ciumei roşii" care ne-a "furat" România. Trăim într-o ţară pradă corupţiei, dezorientării, lipsei totale de coeziune şi poate chiar de orizont, cu sistemele de valori date peste cap şi cu reperele făcute praf, iar sentimentul de iritare dat de neputinţa resimţită în faţa acestei fatalităţi e deja sufocant.
Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, pandemia fără de sfârşit înnebuneşte o societate oricum fragmentată, ruptă în două de poziţionarea faţă de Covid şi felul în care acesta poate fi combătut. Pradă dezinformărilor, educaţiei îndoielnice, superstiţiilor, dar şi, în fond, sentimentelor omeneşti, românii par azi mai dezbinaţi ca oricând, deşi, în mod paradoxal, toţi îşi doresc acelaşi lucru. Normalitatea. Good living. Libertatea, cea atât de des clamată luni seara.
Dar suntem, oare, în mod real lipsiţi de libertate? Restricţiile orare şi limitările de mişcare, obligaţia de a purta masca în spaţiile publice, interdicţiile de a organiza evenimente, îndemnurile (totuşi, nu obligaţia!) de a ne vaccina, sunt ele de natură să ne afecteze esenţial libertăţile fundamentale? Sunt aceste limitări ale drepturilor personale oportune, necesare şi eficiente în lupta cu pandemia? Avem garanţia unui orizont de timp rezonabil al reinstaurării normalităţii, ca asemenea sacrificii să fie "digerabile"?
Dilemele de mai sus sunt general valabile, le găsim pretutindeni pe mapamond, căci problema este una globală. Şi modul de raportare la ele e la fel de divers, pe cum omenirea însăşi e construită din miliarde de bucăţele care mai de care mai diferite. De la încrezători în ştiinţă şi adepţi ai supremaţiei legii la individualişti conduşi de liberul arbitru sau habotnici pentru care singurul doctor e Cel de Sus; de la bătrâni înspăimântaţi de teama de a se îmbolnăvi fatal la oameni activi, pentru care statul în casă a devenit sinonim cu prizonieratul; de la tineri frustraţi de lipsa concertelor, a ieşitului în club sau la sală până la medici extenuaţi de lucrul în spitale suprapopulate...
Iată de ce protestatarii de luni seara - cel puţin cei din Oradea, pe care i-am văzut cu ochii mei - nu ar trebui condamnaţi. Sunt, în bună măsură, tineri afectaţi la modul sincer de felul în care lumea (li) s-a schimbat şi care doresc, cum declara unul dintre ei, "să fie iar ca înainte". Semeni de-ai noștri care au ajuns, după un an de "bombardament Covid" şi ştiri din ce în ce mai nasoale, la limita răbdării, iar acum se revoltă. Spre deosebire de noi, ceilalţi, cărora ne place să credem că suntem mai rezistenţi sau, poate, ne simţim mai în siguranţă vaccinaţi şi la adăpostul precauțiilor.
Şi eu vreau, cum a zis Sandu Lungu despre copiii săi, ca fetiţa mea "să crească şi să trăiască în libertate". Dar mai presus de toate, vreau s-o ştiu sănătoasă, convins fiind că primul element constitutiv al libertăţii e viaţa însăşi, acest dar efemer şi de nepreţuit de care avem parte. Altminteri, vorbim de libertate ca despre un concept golit de sens.
Cert este că tuturor, şi scepticilor, și raționalilor, şi celor "anti", şi celor convinşi de necesitatea restricţiilor, autorităţile ne sunt datoare cu reacţii şi explicaţii. Să găsească argumentele potrivite pentru a convinge, măsurile cuvenite pentru a trata şi resursele necesare pentru ca această criză să nu se prelungească la nesfârşit, distrugând ce a mai rămas funcțional din această societate năucă. Asta, cât timp mai e o brumă de speranţă...