- Un inginer din construcții verifică în timpul liber șantiere din Bihor, apoi le transformă pe Facebook în lecții publice despre betoane turnate prost, soluții ieftine, kitsch edilitar
- Antreprenor stabilit la Cluj, dar legat de Oradea copilăriei, inginerul Călin Roșu și-a făcut un nume ca „watchdog” al construcțiilor: laudă ce iese bine, dar taxează fără menajamente bordurile puse câș, betoanele strâmbe, materialele de mântuială și clădirile sluțite, convins că autoritățile, arhitecții și constructorii trebuie să fie mai responsabili
Orădenii care dau de el pe Facebook nu se poate să nu-l fi remarcat. Între mulții „creatori de conținut” care își spun părerea cam despre orice, Călin Roșu și-a găsit o nișă neobișnuită: vorbește despre construcții, combinând explicații tehnice, laude și ironii.
În weekenduri, când șantierele sunt goale, își ia telefonul și le „inspectează” cu ochi critic. Fie că este vorba despre un pasaj rutier, o clădire în reabilitare sau un parc în curs de amenajare, privește lucrările ca un specialist și le transformă în subiecte pentru comunitatea sa online. Nu se consideră jurnalist și nici activist civic, ci și-a asumat rolul de „watchdog”, convins că oamenii trebuie să aibă un cuvânt de spus privind felul în care se construiește.
„Nu se mai ține cont de calitate”
Pe Facebook, se prezintă simplu: „Tată x3, inginer și mic antreprenor”, iar cele mai multe postări sunt dedicate construcțiilor. Cel mai adesea „se ia” de betoanele turnate strâmb, de asfaltul așternut ca „soluție de ieftineală” pe aleile din parcuri ori pe peroanele din gări și halte, care va încinge trecătorii și călătorii în verile tot mai toride, de proprietarii, proiectanții și constructorii care sluțesc cu „scârț” și termopane vechile edificii „din perioada Imperiului” austro-ungar ori „a Regatului României Mari”. Sub lupa lui sunt și construcțiile parazitare apărute după anii 90 ca ciupercile după ploaie, cum ar fi dughenele dintre blocuri sau copertinele din policarbonat proptite la intrarea în biserici, kitsch-ul pensiunilor montane acoperite cu tablă țipătoare, blocurile hidoase și „ctitoriile” ratate cu care ne-am pricopsit din Epoca de Aur a „cizmarului Ceaușescu”.
Nu iartă, mai ales, munca de mântuială pe care o fac în zilele noastre propriii colegi de breaslă, chiar dacă într-o aceeași postare este capabil să arate un stâlp sau o bordură puse „câș”, dar și să laude mobilizarea de pe șantiere. Cea mai mare supărare este că „nu se mai ține cont de calitate”, ca pe vremuri, fiindcă se lucrează în grabă.
Din familie
Pentru orădeanul stabilit în Cluj, dar în continuare legat de orașul copilăriei, șantierul nu este doar un loc unde se montează armături și se toarnă betoane, ci un spațiu în care se vede - sau nu - respectul față de banii cu care se fac toate acestea și față de comunități.
Drumul său spre construcții a fost natural: ambii părinți au fost constructori, absolvenți de Cluj. Tatăl său, Gheorghe Roșu (foto), era în urmă cu două decenii un personaj cunoscut în Oradea, vicepreședinte al Consiliului Județean și al filialei Bihor a PNȚCD.
După ce la începutul anilor 2000 a absolvit Liceul Gojdu, Călin a făcut Facultatea de Construcții tot la Cluj, unde a avut primul job și unde, după căsătorie, a și rămas. Astăzi, are propria sa firmă de construcții, TorkRed, pe care a botezat-o așa de dragul unui calambur. Red, tradus din engleză, înseamnă Roșu, numele său, iar Tork vine de la specializarea în lucrări de torcretare, adică stropirea cu presiune a betoanelor pe pereți, taluzuri ori piloți, pentru a le crește rezistența structurală, la foc și hidroizolarea. „Suntem între puținele firme din România capabile să facă torcretări pentru tuneluri și pasaje”, se mândrește antreprenorul, angrenat acum pe șantierul dintre Suplacu de Barcău și Chiribiș al Autostrăzii Transilvania.
„Neputință românească”
În zeci de postări, Călin Roșu a criticat mai multe lucrări din Oradea. Despre clădirea ridicată în Parcul Traian între Palatul de Justiție și Barou, de pildă, s-a exprimat vehement: „e o mizerie, o rușine”. „S-a lucrat prost, și este și urâtă. Are stâlpi strâmbi și s-au folosit materiale ieftine. Fațada e oribilă, nu are niciun Dumnezeu. Nu știu unde au fost arhitecții”, se miră bărbatul, convins că dacă profesioniștii și-ar fi spus cuvântul nu se ajungea la autorizarea construcției.
Nu i-a plăcut nici cum au prestat constructorii, anul trecut, la scuarul din strada Dunărea, unde jardinierele din beton au avut marginile prost turnate și au trebuit șlefuite. La fel de nemulțumit s-a arătat de turnarea betoanelor la pasajele din centrul civic: „S-a lucrat în grabă. Niște cosmetizări se puteau face să arate și bine. Dacă lăsau doi meseriași, în două zile făceau o rectificare. Ca inginer, nu pot trece cu vederea chestia asta, chiar dacă am fost înjurat că nu contează cum arată betonul, că suntem șoferi și oricum trecem cu viteză prin pasaj”.
Idealul ar fi să se lucreze ca în perioada interbelică. „Tot ce s-a făcut la palatele din Oradea - fațade, ornamente, feronerii, tâmplării -, toate sunt făcute cu măiestrie”, zice el, pronunțându-se asupra felului în care au fost reabilitate: „Arată foarte bine la exterior, lucrările în general au fost reușite. Ce nu-mi place este că nu s-au refăcut peste tot și calcanele”.
Ca absolvent de Gojdu, despre renovarea clădirii liceului zice că „e un caz tipic de neputință românească. „La exterior este OK - materiale potrivite, tâmplărie de calitate, firmă serioasă -, dar la interior sunt culori turbate, tavan fals ieftin și placări nașpa în băi, cu faianță de la bricolaj. Poate ajunge și la ochii și urechile lui Bolojan, ilustrul absolvent al liceului...”.
PLUS ȘI MINUS. Pe șantierul din Parcul 1 Decembrie Călin Roșu (foto) a găsit și lucruri de laudă, și hibe. „O să vină aici toate influencerițele să-și facă poze pentru Instagram, probabil e cel mai spectaculos din țară”, spune el despre noul joc de ape al bazinului dinspre strada Vasile Alecsandri. În ce privește jardinierele, însă, betoanele nu au fost turnate bine și, ca să arate estetic la final, trebuie acoperite cu microciment. Cheltuială în plus...
„O vede toată țara”
Deși cel mai adesea tonul critic este vehement, observațiile pe care Călin le face sunt departe de a fi, totuși, exclusiv negative. Dimpotrivă, e dispus să și laude când consideră că are motive, chiar dacă o face tot sarcastic. În cazul Oradiei, de pildă, apreciază ritmul și amploarea investițiilor: „S-a construit mult, autoritățile locale au fost poate cele mai competente la atragerea fondurilor europene, o vede toată țara. În lumea construcțiilor este o glumă: că în Oradea s-au făcut 7 pasaje fără nici un PUZ (n.r. - Plan Urbanistic Zonal), iar la noi în Cluj, 7 PUZ-uri și nici un pasaj”.
Legat de pasaje, îi place cât de repede a fost construit pasajul de pe DN 1 la ieșirea din Oșorhei, cum a ieșit cel din intersecția Decebal - Vladimirescu, „cel mai bun dintre cele făcute până acum”, dar și cum se lucrează la cele două pasaje din Calea Aradului, unde „nea Beni (n.r. - Beneamin Rus, proprietarul firmelor constructoare) s-a dovedit foarte ambițios și lucrările arată foarte bine”.
În condițiile în care „la Cluj nu avem o centură adevărată și ne chinuim nici nu știu de când cu lărgirea la trei benzi dinspre Florești, nu avem o centură la Huedin, stăm blocați la Podul Iloaiei (n.r. - lângă Iași), nu avem o centură a Bucureștiului, nu avem centuri pe Valea Prahovei”, Călin Roșu spune, mai în glumă, mai în serios, că soluția ar fi „trimiterea” lui Bolojan peste tot: „Insist să-l trimitem unde nu sunt centuri. Deja e prea mult câte centuri și pasaje aveți în Oradea...”.
AȘA NU! O biserică din Sânnicolau Român cu un „acvariu” din termopan la intrare, o „pagodă” din Marghita, primăria din Huedin învelită în „scârț” sau o pensiune din Apuseni cu acoperiș din tablă albastră sunt tot atâtea exemple de kitsch pe care Călin Roșu le-a țintit în ultimii ani. „Arată oribil”, spune constructorul
Exercițiu de civism
Inginerul nu se vrea un „reclamagiu”, așa că nu face „sesizări” la Inspecția de Stat în Construcții când vede nereguli pe șantiere, ci lasă concluziile „urmăritorilor”, pe care îi vrea mai implicați.
„Mi-am propus să fac un job de watchdog (n.r. - câine de pază) nu pentru că mă consider mai deștept decât alții, dar alții nu își asumă acest hate pe care îl primești dacă îți permiți să critici. Eu consider că 97% dintre criticile mele sunt obiective, nu o fac niciodată cu ură, de-aia am o regulă, că nu merg pe șantier la comandă sau la pont”, spune el, adăugând că ceea ce urmărește este, pur și simplu, ca oamenii să aibă pretenții mai mari de la profesioniștii din construcții.
Deocamdată, vede că nu prea sunt cetățeni, o racilă din comunism: „Țin minte cum bunică-mea îmi tot spunea: «Nu te băga, ca să-ți meargă bine, trebuie să-ți ții gura!». Trebuie să ieșim din chestia asta...”. Așa că, în pofida criticilor pe care el însuși le primește în comentariile în care i se cere socoteală și e somat să răspundă „cine te crezi tu, să tot critici?”, Călin merge înainte...
„FIECARE ZI E O ÎNVĂȚARE”
Elev al „Școlii de Cadre” Paleologu
Pe lângă filmulețele despre construcții, Călin Roșu ține pe Facebook și mici lecții de istorie. Țărănist ca orientare politică, asta deși PNȚCD a fost confiscat, admirator al realizărilor pe care le-a avut România Mare sub conducerea Regilor, a elogiat în multe postări figuri precum cele ale lui Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Iuliu Maniu ori Spiru Haret, sub ministeriatul căruia s-au construit 2.000 de școli cu deviza „Temeinica organizare a școalei sătești asigură isbândă întregirei Neamului”.
De altfel, convins că „fiecare zi e o învățare”, constructorul consideră importantă propria formare, urmând, de pildă, cursuri de retorică și de leadership ale Casei Paleologu - numite ironic de amfitrion, cunoscutul om de cultură Theodor Paleologu (foto) - drept Școala de Cadre.
„Am vrut să-mi îmbunătățesc abilitățile pe care le folosesc atât în online, cât și în relația cu angajații și cu partenerii. În comunism, singurii care făceau leadership erau tovarășii care aveau școlile lor de partid, așa au rezultat generații întregi de ingineri care, cum știm și din bancuri, sunt inteligenți, dar nu se știu exprima. Inclusiv eu așteptam ca angajații să știe ce vreau, dar mi-am dat seama că, pentru a fi înțeles, trebuie să comunici clar. La partea asta de conducere și de comunicare, de cultură organizațională, încă suferim...”.