Cu o lună în urmă, statul reușea performanța de a „salva” 409 oameni de la Dumbrava fără să știe ce să facă cu ei după. DIICOT descindea în casele lui Viorel Pașca în forță, cu sute de polițiști înarmați, golindu-le și împrăștiind oamenii prin 20 de județe. După o lună, când camerele de filmat s-au mutat spre alte scandaluri, 16 dintre aceștia încă sunt cazați în spitalele din Oradea și Beiuș, deși nu mai au nevoie de tratamente medicale, ci de îngrijire, pur și simplu, socială.
Managerii spitalelor au trimis mai multe adrese Prefecturii, DGASPC, AJPIS, DSP, Ministerului Muncii, ba chiar și unor centre private, cerând găsirea unor soluții pentru transferarea lor „undeva”, iar reprezentanții acestora s-au întâlnit doar ca să stabilească un „mecanism de lucru”, adică exact procedurile care ar fi trebuit să existe înainte de descindere. Urmarea? Pentru că nu există locuri în propriile azile, statul își aglomerează acum și spitalele, pe care le transformă în... azile.
Va dura ani mulți până când publicul va afla cât de buni samariteni sunt membrii familiei Pașca sau dacă sunt traficanți veroși de persoane, cum zic procurorii. Asta va trebui să stabilească justiția, pe baza probelor, nu a emoțiilor colective și a intereselor politice.
Devine, însă, din ce în ce mai evident ceea ce știa, de fapt, toată lumea și înainte de scandalul Dumbrava: statul nu poate poza în salvator. Ani la rând, instituțiile sale i-au trimis lui Pașca bolnavi, persoane cu dizabilități, oameni fără familie și fără adăpost, fiindcă nu aveau unde să-i ducă. Judecătorii care au refuzat arestarea preventivă cerută de DIICOT au și remarcat tocmai acest fapt: statul s-a folosit de Pașca. Atât timp cât i-a fost soluția utilă, a tolerat-o. Când a devenit scandal, a descoperit brusc legea.
Absurdul se vede și în costuri. După evacuare, Guvernul a alocat 20 milioane de lei pentru îngrijirea celor 409 oameni numai până la sfârșitul anului, în timp ce prejudiciul imputat de procurori familiei Pașca este de 13 milioane de lei, întins pe șase ani. Comparația arată încă o dată ceva ce statul s-a prefăcut două decenii că nu vede: îngrijirea acestor oameni costă, iar cineva trebuie s-o plătească. Și, sincer, nu cred că societatea vrea. Vrea, mai degrabă, salarii mari și benzină ieftină.
Lanțul slăbiciunilor a continuat și săptămâna trecută, când, bine intenționat, dar eronat informat, ministrul Muncii anunța că un beneficiar „a fugit” dintr-un centru din Oradea și e căutat cu Poliția. DGASPC Bihor l-a contrazis: omul plecase fiindcă așa a vrut și au fost anunțate toate instituțiile mai sus pomenite. La vârful statului, comunicarea oficială a fost la fel de precisă precum cea prin telefonul fără fir din copilăria milenialilor, cu 50 de ani în urmă.
Cazul Dumbrava continuă să arate un stat incapabil, care știe să evacueze, dar nu să găzduiască, să descindă, dar nu să îngrijească, să blocheze o soluție ilegală (dar soluție!), nu și să ofere una legală. Instituțiile își trimit adrese una alteia până când omul, ajuns pe un pat de spital de unde trebuie evacuat înainte să moară acolo de bătrânețe, dispare până și din hârtii.