Anii ’40 au fost complicaţi în Oradea şi Bihor, iar schimbările de regim şi marea conflagraţie mondială au lăsat multiple urme care s-au perpetuat mult timp după.
Toamna lui 1944 a fost între cele mai grele, iar prin apel la lucrări de specialitate şi memorii, BIHOREANUL vă arată ce s-a întâmplat în urbe în acel timp, care au fost urmările şi starea de spirit a populaţiei.
Stare de război
De patru ani, judeţul Bihor era rupt în două. Prin Dictatul de la Viena, partea de nord, incluzând Oradea, a fost cedată Ungariei lui Horthy. În vară, oraşul era încă marcat de deportarea populaţiei evreieşti şi un bombardament din 2 iunie, cu peste 100 de victime şi sute de case distruse şi avariate, iar în 30 august a avut loc un alt atac, vizând aeroportul.
Al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare, cu două forţe combatante principale: Germania nazistă şi aliaţii săi, Italia şi Ungaria, respectiv Statele Unite, împreună cu Anglia, Uniunea Sovietică şi mulţi alţii. Pe 23 august 1944, armatele din Europa de Est s-au repoziţionat în urma ieşirii României din alianţa cu Germania şi intrării în grupul anglo-american, cu scopul recâştigării Transilvaniei de Nord, aşa că mobilizarea s-a făcut pe graniţa româno-ungară.
Budapesta a declarat zona drept una de război şi orice manifestare ostilă împotriva regimului horthyst urma să fie pedepsită. În jurul Oradiei lucrurile s-au complicat, trupele ungare şi germane lansând atacuri din 5 până în 17 septembrie în direcţiile Salonta şi Beiuş şi ajungând până pe linia Fânaţe – Sârbeşti – Şuştiu – Briheni, aproape de actuala limită dintre Bihor şi Arad.
Toţi pentru Oradea
Atacul a eşuat, fiind oprit de Divizia a 3-a vânători de munte comandată de generalul Leonard Mociulschi (foto). Într-un studiu din Analele Universităţii din Oradea, istoricul Antonio Faur arată că în mai puţin de 10 zile Divizia a "închis porţile" spre Apuseni prin Băiţa şi Vaşcău, putând pregăti ofensiva spre nord. În 21 septembrie soseau şi trupele sovietice, lansând câteva salve de rachete Katiuşa în zona comunei Lunca, lângă Ştei, ocupând apoi Beiuşul.
Eliberarea părţii de nord a Bihorului de sub horthysm a fost declanşată a doua zi, pe direcţia Beiuş-Oradea de către Divizia a 3-a, împreună cu diviziile 337 şi 78 sovietice. În ajutor a venit şi Divizia Tudor Vladimirescu, regimentul 2 comandat de lt. col. Ion Buzoianu, care s-a deplasat din Târgu Mureş până la Beiuş. "Avântul de nedescris" pe care-l aveau soldaţii - conform memoriilor vremii - a surprins inamicii, care au fugit dezorganizaţi, comiţând devastări şi crime.
În revista Crisia, Ioan Marinescu arăta că până în finalul lunii septembrie trupele româno-sovietice au ocupat Ginta, Petid, Tinca, Gepiş, Berechiu, Salonta, Leş, înconjurând Oradea de la Sântandrei până în Rontău. Timp de două săptămâni, în jurul oraşului s-au dat două reprize mari de lupte cu unităţile de infanterie, artilerie, cu tancuri şi avioane ungare şi germane, cu ofensive şi contraofensive, mai cu seamă către Nojorid, Leş şi Salonta.
"Bătălia pentru Oradea" s-a încheiat pe 12 octombrie, seara, prin intrarea armatelor române şi sovietice în oraş. Unităţile Diviziei Tudor Vladimirescu au intrat dinspre Nojorid, iar cele ale Diviziei 3 dinspre Sântandrei, în vreme de sovieticii veneau dinspre Sânmartin.
Ofensivă spre nord-vest
Soldaţii au fost primiţi de orădeni în centrul oraşului cu aclamaţii (foto), la fel ca în aprilie 1919, când Armata Română intra prima dată în Oradea. Momentul a fost însă scurt, căci misiunea avea să continue.
În 13 octombrie, Divizia 3 vânători de munte şi-a schimbat direcţia, avansând spre Sântandrei şi Berekböszörmény (imediat după Cheresig) flancată de Divizia Tudor Vladimirescu şi de Divizia 78 infanterie sovietică. Acţiunile au continuat şi spre nord, unde au luptat Divizia 2 vânători a Armatei Române şi Diviziile 180 infanterie şi 93 gardă sovietice, contra Diviziilor 4, 9 şi 12 Infanterie ungare şi Diviziilor 23 şi 76 din Armata a VI-a germană.
A urmat apoi înaintarea către Săcueni, Sălacea şi Valea lui Mihai, precum şi pe teritoriul de azi al Ungariei, în zona Debrecen. În 20 octombrie 1944, Marghita a fost ocupată de Divizia 93 gardă sovietică, care şi-a continuat apoi ofensiva către localitatea Nyíracsád.
Sovieticii au şi cauzat nelegiuiri, după cum arată istoricul Antonio Faur. Prin mai toate satele au comis abuzuri şi furturi, devastând gospodăriile unde erau cazaţi şi provocând revoltă între localnici.
Vid de putere
Apropierea armatelor române şi sovietice a creat tensiuni în Oradea. De teama atacului, autorităţile locale, împreună cu Gyapai László, care din martie îndeplinea funcţia de primar, au evacuat Primăria pe 25 septembrie, refugiindu-se în oraş. De atunci şi până în 2 octombrie, în timpul ofensivei ungaro-germane către Beiuş, când funcţionarii şi-au reluat activitatea, oraşul nu a mai avut primar, la conducere fiind secretarul general al Primăriei, Borbély László.
Retragerea autorităţilor militare şi administrative ungare a lăsat în oraş un vid de putere. Pentru a preveni acţiuni anarhice, trei orădeni – Silviu Andrei (foto), fost ofiţer, Nicolae Rajkovič (frizer) şi Papp Tibor (funcţionar), au organizat o gardă civilă. Aceştia erau o parte a unui grup de circa 40 de cetăţeni care s-au înarmat din depozitele Poliţiei pentru a păzi centrul oraşului, mai ales instituţiile publice şi fostele magazine evreieşti.
Revenite în oraş, autorităţile horthyste i-au arestat pe cei trei, sub acuzaţia că au organizat trupe înarmate de partizani care să lupte în spatele frontului. Toţi trei au fost torturaţi, judecaţi sumar şi condamnaţi la moarte în doar două zile. Papp Tibor a fost, însă, graţiat şi chiar reangajat în Primărie, ceilalţi fiind împuşcaţi şi îngropaţi în şanţul Cetăţii în 9 octombrie.
Bătălia pentru poduri
Pe fondul mişcărilor de trupe şi al raidurilor aeriene, starea de spirit a orădenilor era dominată de frică şi confuzie. La începutul lunii septembrie, Primăria a instituit obligaţia unor munci obşteşti pentru populaţia civilă, pentru organizarea apărării împotriva armatelor române şi sovietice.
Un bombardament american din 6 septembrie a afectat serios oraşul, mai ales în preajma căilor ferate, a cartierelor Oncea, CFR şi Velenţa. Conform martorilor, în haosul generat de înaintarea Armatei Române şi de vidul de putere local, pentru câştiga ceva timp, inamicii au vrut să arunce în aer toate cele şase poduri din oraş. Vechiul pod Decebal a fost salvat datorită lui Alexandru Czövek, E. Sipos şi unui cizmar neidentificat, care au trecut Crişul înot şi au tăiat fitilul încărcăturii explozive.
Primărie devastată
Cu o zi înaintea sosirii forţelor româno-sovietice, membri ai Gărzii Zdrenţăroşilor (organizaţie horthystă paramilitară) au cerut locuitorilor să orneze casele şi ferestrele cu portretul lui Horthy şi cu flori. Ei patrulau înarmaţi, rechiziţionau maşini şi trăsuri şi s-au dedat la beţii.
În centru, podul peste Criş fusese şi el salvat iniţial cu ajutorul unor veterani orădeni, între care tipograful Béres Sándor. Pe 12 octombrie, însă, cu câteva ore înaintea sosirii Armatei Române, un locotenent horthyst şi câţiva camarazi au reuşit să-l mineze şi să-l arunce în aer, executând câţiva localnici care le cereau să-l cruţe. Tot atunci, a fost devastată şi distrusă clădirea Primăriei (foto).
Episod trist în trecutul oraşului şi al judeţului, toamna anului 1944 a fost evocată mult timp în cadru ştiinţific şi popular, timp de zeci de ani orădenii având amintiri neplăcute din săptămânile de haos ale finalului de război. Chiar dacă între timp martorii vremii au cam dispărut, faptele rămân parte a istoriei locale, ce se transmite mai departe.
ZORILE ROŞII
Începutul comunizării
Ocuparea Oradiei şi Bihorului de către sovietici a prefigurat instaurarea, şi aici, a regimului comunist. Din 25 octombrie 1944, data când Transilvania de Nord era complet eliberată de horthysm, şi până la mijlocul lui martie 1945, oraşul era controlat, ca de altfel tot Ardealul, de administraţia militară sovietică, comandantul Oradiei fiind maiorul Maşkov. Comandamente sovietice au apărut în toate localităţile, subordonate Comisiei Sovietice de Control din judeţ, în Oradea acestea blocând reinstalarea administraţiei româneşti.
După numirea Guvernului pro-comunist condus de dr. Petru Groza, pe 6 martie 1945, URSS a acceptat revenirea Transilvaniei de Nord în România, dar ocupaţia sovietică a rămas, grăbind procesul de comunizare. Monumente dedicate Armatei Roşii au început să apară în pieţele publice, precum în Piaţa Unirii (foto), redenumită Malinovski. Pe faţada Primăriei şi pe alte clădiri publice erau montate portretele lui Stalin şi Lenin, stele cu cinci colţuri, steaguri sovietice cu secera şi ciocanul, drapele americane şi britanice (acestea fiind date, însă, jos în scurt timp). În toate instituţiile au început epurări, funcţionarii anticomunişti fiind eliminaţi şi înlocuiţi cu oameni loiali noului regim.
