Orădeanul Alexandru Péter era proaspăt absolvent al Facultăţii de Construcţii Hidrotehnice din Timişoara în 1970, când a fost trimis, ca inginer stagiar al Trustului de Construcţii Hidrotehnice (TCH), pe un şantier din judeţul natal. Pe Valea Iadului, mai sus de satul Remeţi, începuseră lucrările pentru barajul Leşu, ce avea să fie inaugurat în 1973.
În exclusivitate pentru BIHOREANUL, inginerul rememorează, la semicentenarul construcţiei hidrotehnice, cât de greu s-a ridicat barajul înalt de 60 metri şi lung de 180, în care s-a "îngropat" un munte de piatră. "S-a lucrat rudimentar, dar cu entuziasm", spune inginerul.
În ciuda dificultăţilor, lucrarea a fost încheiată în doar 4 ani. În vremea noastră, autorităţile se chinuie să-l repare de 7 ani...
Ca un sătuc
Lucrările la Leşu au început pentru că autorităţile au conştientizat necesitatea de a crea o rezervă de apă care să alimenteze Oradea, oraş în avânt demografic. Nu existau încă nici acumulările de la Lugaşu de Jos ori Tileagd, la care Alexandru Péter (foto) avea să contribuie mai târziu. "Denumirea proiectului a fost «Acumularea Leşu pentru regularizarea albiei Crişului Repede şi asigurarea cu apă a municipiului Oradea» şi a fost finanţat de Ministerul Agriculturii", spune Péter.
Înainte de a începe construcţia, muncitorii TCH şi-au făcut loc. În zonă s-au făcut defrişări masive şi a fost amenajat un drum de la cariera pe care tot ei au deschis-o în versantul de pe malul stâng al Văii Leşu, un afluent al Văii Iadului, la câţiva kilometri de amplasamentul barajului. "Organizarea de şantier a mai însemnat amenajarea de ateliere, barăci pentru cazare, cantină, centrală termică, dinamitieră (n.r. - magazie pentru păstrarea dinamitei), alimentară", explică Péter.
Cu copiii pe şantier
Peste 100 de oameni au locuit în munte până la finalizarea lucrărilor atât la baraj, cât şi la restul construcţiilor hidrotehnice din aval, tânărul inginer fiind unul dintre ei. "Şase ani am locuit acolo, într-o baracă, iar începând din 1971 alături de soţie, care acolo a şi rămas gravidă", rememorează Péter.
Şi-au lăsat copilul la bunicii din Oradea, dar alţii au urcat pe munte cu tot cu odrasle. "Aveam şi o grădiniţă, cu o educatoare care locuia tot acolo, iar pe copiii de şcoală îi duceam la Remeţi".
În total, pe şantier au lucrat peste 300 de persoane, mulţi muncitori fiind căraţi zilnic, cu bascule sau autobuze, din satele Bihorului. "S-a lucrat non-stop, fără pauză, indiferent de temperaturi", povesteşte Péter, care după primul an de stagiatură a fost numit şef al punctului de lucru de la baraj.
Un munte de piatră
Proiectul a fost complex şi chiar o premieră pentru România, căci nicăieri nu se mai construise un baraj din piatră, cum este Leşu. Pentru asta, valea Iadului a fost deviată prin subteran, printr-o galerie care ocoleşte construcţia hidrotehnică prin versantul stâng.
S-a lucrat non-stop la umplerea corpului barajului cu anrocamente, iar Péter (foto jos) era responsabil de lucrările de stratificare. Şoferii făceau fără întrerupere drumuri între carieră şi şantier, 4 kilometri pe drumuri improvizate de munte, cu utilajele anilor ’60. Nu mai puţin de 520.000 metri cubi de piatră s-au aşezat în baraj, acest munte fiind apoi acoperit cu o "mască" de beton armat, vopsită cu soluţii impermeabile, revoluţionare la acea vreme.
O mare provocare a fost impermeabilizarea malului drept. "Versantul stâng este dintr-un calcar foarte bun, dar pe malul drept este o rocă foarte proastă, şist marno-argilos puternic degradat", explică Péter. Ca să-l facă etanş, constructorii au injectat în el nu mai puţin de 6 milioane de kilograme de ciment. Prin comparaţie, în malul stâng au fost necesare doar 40.000 kg!
O nenorocire nu vine singură...
Construirea barajului a avut două momente de cotitură. Primul, pe 15 august 1972, când o rupere de nori a provocat o viitură extrem de puternică pe valea Iadului. Deşi nu era finalizat, barajul a oprit apa care după 24 de ore de ploaie continuă s-a înălţat aproape până la jumătatea construcţiei înalte de 60 de metri. Viitura a luat mai multe utilaje, iar galeria subterană a fost înfundată cu fân şi crengi. "A fost o furtună foarte puternică. Când am raportat-o telefonic superiorilor, nici nu m-au crezut. În rest, în toată ţara a fost soare", zice inginerul.
După trei săptămâni, şantierul a trecut printr-o altă nenorocire: o macara pe şenile aflată pe coronamentul barajului a intrat în balans şi s-a prăbuşit peste masca de beton, rostogolindu-se de trei ori. "Oficial, 6 oameni au fost răniţi. Pentru salvarea macaragiului a venit un elicopter din escorta lui Ceauşescu, care era în vizită în Cluj, şi l-a dus la spital", îşi aminteşte Péter. Şase luni mai târziu, bărbatul a murit.
În cădere, macaraua a agăţat şi alte utilaje, iar imaginile cu fiarele contorsionate (foto) inginerul-şef le analizează şi acum. "Cauza n-am aflat-o nici până astăzi. Nu-mi explic ce s-a întâmplat".
Revoltă stinsă
Restul necazurilor de pe şantier şi le aminteşte cu umor. Într-o zi, când se întorcea de la masa de prânz, a fost uimit de liniştea de pe şantier, unde de regulă era hărmălaie. "Nu se auzea niciun compresor, niciun camion, nimic. Venise o maşină de Miliţie, dar nimeni nu mă anunţase că s-ar fi întâmplat ceva grav. Care era problema: îl anchetau pe un muncitor pentru ceva ce n-avea legătură cu noi, dar toţi şoferii şi conducătorii de utilaje s-au oprit din muncă pentru că au consumat alcool şi se temeau să nu fie prinşi", zice inginerul.
Altă dată, muncitorii s-au răzvrătit din cauza lipsurilor. "Eu şi soţia am venit de-acasă cu aragazul şi butelia, dar erau muncitori care nu aveau butelii, nu-şi puteau face de mâncare. N-a fost chiar grevă, dar erau nemulţumiţi", spune Péter.
Lideri comunişti au descins pe şantier şi i-au ameninţat că îi vor da afară dacă nu reîncep munca. "Un muncitor a avut curaj să le spună: «Ne daţi afară, dar cine va veni să lucreze în locul nostru?». Ăsta era adevărul, nu ar fi venit nimeni. A doua zi am primit o maşină plină cu butelii", spune inginerul.
După acest episod, nici de hrană n-au dus lipsă, alimentara din şantierul Leşu fiind bine aprovizionată: "Aveam atât de mult zahăr că le aduceam părinţilor şi socrilor la Oradea".
Construit pentru un secol
Pe 27 octombrie 1973, barajul a fost inaugurat, prim-secretarul judeţului, Petre Blajovici, tăind panglica alături de alţi oficiali locali (foto). "Acumularea Leşu - obiectiv de o deosebită importanţă pentru dezvoltarea social-economică a judeţului Bihor", a titrat Crişana din ziua următoare, pe prima pagină. Pentru constructori, misiunea însă nu s-a terminat, deoarece mai aveau de lucru la celelalte construcţii hidrotehnice din aval. "Am continuat să locuim acolo încă 3 ani", zice inginerul Alexandru Péter.
Septuagenar, specialistul lucrează şi în ziua de azi, dar în mediul privat. Din 1997 a devenit expert tehnic în probleme de infiltraţii, iar din 2000 are propria firmă, oferind servicii de expertiză şi consultanţă pentru probleme ce ţin de izolaţii.
Mândru de munca sa şi a colegilor, Péter se întristează când se gândeşte la soarta barajului. "A fost proiectat şi construit să reziste garantat 90 de ani, cu condiţia să fie golit şi să intre în revizie la 30 de ani. Asta nu s-a întâmplat", zice el.
În schimb, în 2015, Administraţia Bazinală de Apă Crişuri a decis să-l golească, spunând că are infiltraţii şi reprezintă un pericol. Dar reparaţiile nu s-au făcut nici până acum, din lipsă de fonduri. "Să nu-şi imagineze oamenii că barajul nu e bun. Este o construcţie solidă, un munte de piatră. Exfiltraţiile din lacul Leşu se datorează doar calităţii slabe şi fisurate a rocii de bază a malului drept. Trebuie să apăr munca noastră de-atunci", subliniază Péter, care consideră că lipsa reviziei şi proasta întreţinere au făcut acumularea nefuncţională.
Cert e că, la semicentenar, barajul Leşu este gol şi nu-i niciun motiv de sărbătoare...
PROMISIUNI
Poate la anu’...
Când a golit barajul Leşu, în 2015, directorul ABA Crişuri, Pásztor Sándor, a anunţat că acumularea pierde 1.500 litri pe secundă, mult peste limita admisă de 240 litri, aşa că îl va repara pe bani europeni. Totuşi, lucrările au pornit abia după trei ani, cu promisiunea ministrului Apelor din acea vreme, Ioan Deneş, că vor fi gata în 2021 şi decontate din Programul Operaţional Infrastructură Mare.
BIHOREANUL a dezvăluit însă că de fapt ABA a pierdut banii europeni, iar de atunci s-a dovedit incapabilă să găsească alte fonduri. Abia în decembrie 2022, investiţia estimată la 96,6 milioane lei a fost inclusă pe o listă de finanţare, din PNRR. "Acum se finalizează proiectul tehnic. Sperăm ca în toamnă să semnăm contractul de finanţare, iar anul viitor să începem lucrările", a declarat Pásztor.