În 50 de ani, Bihorul a trecut prin organizări teritoriale. Dacă în 1918, anul unirii Transilvaniei cu Regatul României, fusese comitat în muribundul Imperiu Austro-Ungar, în perioada interbelică a devenit judeţ de graniţă.
Sovietizarea Republicii Populare Române a adus împărţirea pe regiuni şi raioane, pentru ca destalinizarea să aducă reînfiinţarea judeţelor. BIHOREANUL vă arată cum s-au făcut schimbările prin care s-a ajuns la judeţul care dăinuie şi azi.
Un mare comitat
Bihorul există, ca unitate administrativ-teritorială, de ceva mai mult de 1.000 de ani. Prima atestare documentară datează din anul 1111, numele generalizându-se de la centrul său iniţial, Biharia. Comitatul exista de câţiva ani, având suprafaţa de 13.500 km pătraţi, fiind între cele mai mari din Regatul Ungariei. După fondarea mănăstirii şi mutarea episcopiei romano-catolice în Oradea, oraşul a devenit centrul politic al comitatului.
Conducător al comitatului era comitele cetăţii-reşedinţă. Conform monografiei Istoria Bihorului, comiţii, inclusiv cei de Bihor, erau persoane privilegiate, făcând parte din consiliul regal, ajutându-l pe rege în treburile de stat. Aveau şi obligaţii, principala fiind strângerea dărilor regale, a vămilor, din care păstrau o parte. Comiţii erau ajutaţi de slujbaşi cu atribuţii militare şi îşi aveau sediul în castrul cetăţii reşedinţă de comitat.
În secolele XIII-XV comitatul Bihor se întindea de la Debreţin până la Huedin şi de la Sălacea până la Batăr şi Vaşcău, având 514 localităţi şi o populaţie estimată de 149.000 de locuitori. Oradea ar fi avut cam 6.000 de locuitori, în timp ce media unui sat ar fi fost de 360 de persoane. Marile conflicte ale Evului Mediu au schimbat apartenenţa, comitatul ajungând parte a Principatului Transilvaniei, apoi teritoriu turcesc, după cucerirea otomană a Oradiei în 1660.
În timpul imperiilor Habsburgic şi Austro-Ungar, comitatul Bihor (foto) a aparţinut de Ungaria. Comitele suprem provenea din rândurile nobilimii sau era episcopul romano-catolic. Mai multe comune alcătuiau o plasă, în Bihor existând, în 1845, cinci plase, în timp ce numărul locuitorilor era de aproape 500.000, din care 19.000 în Oradea.
Judeţ de graniţă
Dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar şi unirea Transilvaniei cu Regatul României în 1918 au însemnat integrarea unei părţi a comitatului Bihor în statul român, în anul următor devenind judeţ. Graniţa a fost trasată puţin la vest de jumătatea comitatului, astfel încât Valea lui Mihai, Săcueni, Oradea, Salonta, precum şi drumurile şi căile ferate, să fie dincoace de ea. Abia în 1925 Parlamentul vota legea de unificare administrativ-teritorială. Bihorul era unul din cele mai mari judeţe din ţară, împărţit în 12 plase (foto jos), fiecare condusă de un pretor. Entitatea deliberativă era Consiliul Judeţean, având membri de drept şi membri aleşi, organizaţi în comisii, în timp ce prefectul era reprezentantul Guvernului. Oradea era municipiu reşedinţă de judeţ, Beiuş era oraş, în rest funcţionând 418 comune rurale. Fiecare localitate era condusă de un Consiliu comunal - ales sau interimar, dintre consilieri fiind ales primarul. Populaţia judeţului ajungea, în 1930, la puţin peste 510.000 locuitori.
În 1940, după Dictatul de la Viena, nord-estul Transilvaniei până la Someş şi Crişul Repede a fost cedat Ungariei conduse de Horthy Miklós. Judeţul Bihor a fost tăiat pe la jumătate, în partea cedată rămânând 305.548 locuitori, dintre care câteva mii au migrat în sud. Reşedinţa Bihorului de nord a rămas Oradea, iar a celui de sud a devenit Beiuşul, unde s-au mutat toate instituţiile administrative româneşti, Cercul Militar, Legiunea de Jandarmi, Prefectura şi Tribunalul.
După eliberarea Transilvaniei, în toamna lui 1944, a urmat timp de câteva luni o administraţie sovietică, dar după instalarea la Bucureşti a Guvernului pro-sovietic condus de dr. Petru Groza, în 6 martie 1945, Bihorul s-a reunificat. Prefectura din Beiuş a fost unificată cu cea din Oradea, nou prefect fiind numit avocatul dr. Virgil Ciaclan.
Sovietizarea Bihorului
Într-un volum despre reorganizările administrativ-teritoriale din comunism, profesorul beiuşean Lucian Ropa arată că noua putere voia să aplice rapid sistemul sovietic al regiunilor şi raioanelor. Abia ulterior comunizării instituţiilor statului, proclamării Republicii Populare Române, lichidării opoziţiei şi declanşării naţionalizărilor, s-a trecut la reorganizarea întregii Românii. În 1950, cele 58 de judeţe au fost desfiinţate şi înlocuite de 28 de regiuni, fiecare cu mai multe raioane.
Regiunea Bihor (foto jos) era mai întinsă decât fostul judeţ Bihor, având şi câteva comune din vestul judeţelor Sălaj şi Cluj. Îngloba 7 raioane: Aleşd, Beiuş, Oradea, Marghita, Salonta, Săcueni, Şimleu. În 1952 acestea s-au divizat, astfel că regiunea, redenumită Oradea, avea acum 12 raioane. În 1960 regiunea a devenit Crişana, cu 9 raioane: Aleşd, Beiuş, Criş, Gurahonţ, Ineu, Oradea, Marghita, Salonta şi Şimleu. Conducerea era exercitată de un Sfat popular regional, la nivel local funcţionând Sfaturi populare comunale şi orăşeneşti.
Raionarea a fost făcută cu dificultăţi şi scandal în numeroase comune, Comisia judeţeană de raionare fiind factorul decident. De pildă, au apărut diferende privind apartenenţa satului Pădurea Neagră, cu Fabrica de Sticlă, la raionul Aleşd sau la raionul Marghita, ori mutarea centrului de comună Telechiu la Ţeţchea, pe motivul existenţei unei clădiri "mai corespunzătoare" pentru primărie. Alte "consideraţiuni culturale şi naţionale", evident etnice, stăteau la baza voinţei reprezentanţilor Săcueniului de a aparţine raionului Marghita, nu celui orădean. Cât priveşte oraşul-reşedinţă, Oradea a crescut în 1950 prin integrarea satului Seleuş, devenit cartierul Nufărul, apoi prin alipirea satului Episcopia-Bihor, în 1956.
Restaurarea judeţului
La începutul anilor 1960 regiunile erau greu de gestionat, iar populaţia avea de făcut drumuri lungi către oraşele-centre. Politica şefului statului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, de depărtare de lumea sovietică, a fost continuată din 1965 şi de succesorul său, Nicolae Ceauşescu. În 1967 a fost propusă revenirea la judeţe, legiferată în februarie 1968.
Organizaţiile de partid locale prezentau propunerile de organizare a judeţului şi, eventual, de reorganizare a comunelor, în adunări desfăşurate în case de cultură şi primării. Mai multe comune din zonele Salonta şi Beiuş nu aveau dotări social-culturale, iar zonele Marghita şi Aleşd duceau lipsă de investiţii industriale. Rectorul Institutului Pedagogic din Oradea, Alexandru Săndulache (foto), aprecia în ziarul Crişana că prin reînfiinţarea judeţului fiecare localitate s-ar fi putut dezvolta pornind de la propriile baze "istorico-sociale".
În ţară au fost create 39 de judeţe, pentru Bihor fiind propusă iniţial denumirea Crişana, pe un teritoriu aproximativ aşa cum era în perioada interbelică, prin trecerea raionului Şimleu în judeţul Sălaj şi a raioanelor Criş, Gurahonţ şi Ineu în judeţul Arad. Populaţia Bihorului era de 596.924 locuitori, Oradea redevenea municipiu, cu Sânmartin şi Borş comune suburbane, iar Aleşd şi Marghita deveneau oraşe. Au fost reorganizate instituţiile regionale, devenite judeţene, iar organizaţiile judeţene ale UTC, pionierilor ori sindicatelor au avut conduceri provizorii, până la noi alegeri.
Ce urmează?
Reforma urmărea descentralizarea administrativă şi accentuarea modernizării satelor, inclusiv pentru sistematizarea şi urbanizarea lor. Într-o primă variantă, zona Şimleu era inclusă în judeţul Crişana, iar mai multe comune au cerut apartenenţa la un judeţ sau altul. Zerind se cerea în judeţul Arad, Boianu Mare în Bihor, în timp ce localitatea Avram Iancu devenea centru de comună în locul Tămaşdei, iar Abram - centru de comună în locul satului Margine.
În prezent, judeţul Bihor are 4 municipii, 6 oraşe şi 91 comune, cu 616.000 locuitori. Au loc fenomene precum suburbanizarea, în timp ce infrastructura oraşelor mici şi a comunelor se modernizează. Zona Metropolitană Oradea concentrează aproape jumătate din populaţia Bihorului şi două treimi din locurile de muncă. Viitoare modificări administrative nu se întrevăd deocamdată, în ciuda diverselor discuţii şi proiecte. Până vor deveni realitate, Bihorul are nevoie în continuare de investiţii pentru a se consolida ca judeţ puternic, cu oportunităţi tot mai mari pentru locuitorii care îi poartă numele: bihorenii.
ORAŞE LA ŢARĂ
Urbanizarea Bihorului
Creşterea numărului oraşelor şi populaţiei lor, precum şi industrializarea şi urbanizarea intensivă au fost fenomene specifice anilor 1950-1980, dar în anii 1970 autorităţile voiau "echilibrarea" forţelor de producţie şi a distribuţiei populaţiei.
În 1974, printr-un raport înaintat Comitetului Judeţean al PCR, erau prezentate "liniile directoare" până în 1990 şi chiar 2000. Oraşele Aleşd, Marghita (foto), Salonta, Dr. Petru Groza (Ştei) creşteau prin noi investiţii industriale şi locative, cu dotări urbane, şi aveau să "primească" noi întreprinderi, axate pe maşini-unelte (Marghita), accesorii metalice (Beiuş) şi utilaje tehnologice (Ştei).
Transformarea unor comune în oraşe ar fi însemnat înfiinţarea unor secţii ale fabricilor din judeţ, cum ar fi fost cazul în Tinca, Săcueni, Valea lui Mihai, Popeşti, Suplacu de Barcău, Tileagd, Ceica, Sălard, acestea urmând să fie mobilate cu centre civice.
În 1973 fusese propusă şi transformarea Sânmartinului în Oraşul Felix, cu de 2-3 ori mai multe blocuri decât în prezent şi încă 12.000 locuri de cazare şi tratament în staţiunile Băile Felix şi 1 Mai, dar un decret pregătit în acest sens nu a mai fost semnat de şeful statului.
Se voia ca până în anul 2000 în Bihor să existe 32 de oraşe şi comune suburbane, cu o populaţie estimată la 773.000 locuitori, din care 72% urbană. 220.000 urmau să fie în Oradea, în Salonta 36.000, în Beiuş 28.000, în Marghita 26.000, în Aleşd 21.000, iar în Felix 20.000. Exceptând Oradea, niciuna dintre estimări nu a fost atinsă.