Cuvântul „dascăl” este, astăzi, un arhaism mitologizant, profesorimea de acum nemaievocând vocația unor „Domnul Trandafir”. Se vede și în perioada aceasta, după ce sindicatele din educație au îndemnat la boicotarea simulării evaluării naționale și continuă cu cea a bacalaureatului, amenințând cu sabotarea examenelor însele. Lozincile FSLI și Federației Spiru Haret - „Drepturile nu se negociază în genunchi!” - sună eroic, dar sunt clamări ridicole.
Argumentele sindicaliștilor sunt invariabile: salarii mici, muncă grea, lipsă de respect din partea guvernanților, care le-au mărit normele de la 18 la 20 de ore pe săptămână. Problema nu e existența în sine a unor nemulțumiri, greu de justificat, totuși, de vreme ce, la un efectiv de elevi înjumătățit față de 1989, avem un număr dublu de profesori, iar de atunci, oricât au crescut și salariile, și bursele, calitatea absolvenților a tot scăzut. Ca dovadă, analfabetismul funcțional: nu sunt în stare să facă legătura între lipsa vaccinării și îmbolnăvire, între vot și nivelul de trai, între ce dai și ce primești.
Problema e modul în care nemulțumirile sunt instrumentalizate împotriva fix a celor pe care „dascălii” ar trebui să-i protejeze: elevii. Boicotarea „repetiției” unor examene nu lovește în „sistem”, ci în copii.
În timp, sindicatele din învățământ au devenit apărătoare sonore ale „drepturilor”, dar tac mormântal când vine vorba de responsabilități. De ce? Pentru că, de fapt, sistemul pe care îl apără și perpetuează este caracterizat de o ineficiență pe care vor s-o ascundă. Așa că, de fiecare dată când apare pericolul unor schimbări, sună mobilizarea. Din fericire, deocamdată, la simularea evaluării naționale, fără efectul scontat: în Bihor boicotul a inclus doar 4 din cele 147 școli, iar la nivel național sub 10% din totalul unităților de învățământ. Insistența sindicaliștilor le trădează însă mentalitatea: școala nu-i pentru elevi, ci pentru profesori. Scopul ei nu este să-i pregătească pe copii pentru viață, ci să securizeze posturile „dascălilor”.
Ironia e că simulările sunt între puținele instrumente care mai oferă o oglindă a realității din școli, indicând nu doar nivelul elevilor, ci și pe cel al „dascălilor”: submediocritatea absolvenților este efectul submediocrității profesorilor, care o transmit din promoție în promoție.
În loc să revendice reforme reale - formare profesională solidă, instituirea unor criterii de performanță, evaluări obiective - sindicatele preferă să escamoteze realitatea, încât adevărata simulare este, de fapt, simularea responsabilității.
P.S. N-ar strica, zic eu, ca legiuitorii să ia în considerare și pentru educație o prevedere similară celei din sănătate: la fel ca atunci când medicii protestează, dar totuși asigură urgențele, și angajații din învățământ să fie obligați să lucreze în sesiunile de examene. Așa cum pacienții nu pot fi scuturi umane, nici elevii nu trebuie să fie folosiți ca instrumente de șantaj.