Acte de tot felul, diplome, poliţe de asigurare, dar mai ales bancnote şi chiar monede. Toate erau atractive pentru infractori care, singuri sau organizaţi în bande, le falsificau pentru a face bani.
În perioada interbelică, fenomenul a fost extrem de răspândit în Bihor, unde au fost prinşi indivizi care practicau această "meserie" în cele mai diverse forme. BIHOREANUL vă arată ce şi cum se falsifica, apelând la ziarele de epocă.
Măsluitori la Budapesta
O categorie a celor care falsificau documente era formată din inşi care se prezentau drept specialişti, fără să aibă, însă, o pregătire profesională. În primăvara lui 1924, o întreagă reţea de falsificatori de diplome a fost destructurată de Poliţie şi Siguranţa statului.
Alertate de apariţia a mii de "studenţi dubioşi", autorităţile au descoperit diplome false în circulaţie în judeţe precum Galaţi, Ciuc, Cluj, precum şi în Basarabia. În 1923 astfel de diplome au fost găsite şi în Oradea, făcându-se unele arestări. Abia în martie 1924, un posesor de diplomă falsă a dat în vileag organizaţia, care avea centrala în Budapesta şi falsifica diplome de liceu şi de şcoală comercială pentru sume variind între 5.000 şi 10.000 lei.
Clienţii erau recrutaţi prin anunţuri în ziare, un "profesor particular" oferind meditaţii pentru liceeni. Pregătirea dura doar două săptămâni, timp în care, de fapt, era negociată suma pentru diploma falsă. Datele clientului erau trecute în registrul matricol al unui liceu sau al unei şcoli comerciale din capitala ungară, diploma era primită în plic sigilat, apoi funcţionari ai directoratului învăţământului din Cluj echivalau notele cu cele româneşti, aplicau ştampile şi semnături false, iar notari de bună credinţă realizau copii autentificate ale diplomelor, fără să ştie că erau măsluite. Originalele erau distruse, pentru înscrierea la facultăţi sau pentru angajare fiind folosite copiile.
Falsuri pentru Rege
Alte obiecte frecvent falsificate erau timbrele. În toamna lui 1930, trei bărbaţi din Valea lui Mihai - Iosif Illyes, Károly Hollender şi un comerciant pe nume Friedmann - anunţau oficial că strângeau bani pentru ridicarea unui monument dedicat Regelui Carol al II-lea (foto) în Vadu Crişului, iar în acest scop voiau să emită o serie de timbre comemorative.
Era la scurt timp după ce, în iunie 1930, viitorul rege tocmai fusese nevoit să aterizeze forţat pe unul dintre câmpurile localităţii bihorene, pe când se întorcea conspirativ din străinătate, pentru a fi încoronat, şi rămăsese fără combustibil la avion. O săteancă ce i-a oferit apă prinţului însetat a fost omagiată multă vreme de Casa Regală, iar în cinstea înaltului personaj "coborât din cer", vreme de un deceniu, Vadu Crişului a fost rebotezat Vadu lui Carol.
Consideraţi suspecţi de către tipografii orădeni, cei trei escroci au testat în Budapesta posibilitatea imprimării timbrelor false. Un tipograf pe nume Kaufmann a acceptat afacerea în schimbul unui avans, dar în final timbrele nu au mai fost realizate, Hollender temându-se că afacerea va fi demascată, deoarece intenţiile grupului erau cunoscute de mai multe persoane. Având deja 1,6 milioane de lei în buzunare, acesta s-a predat poliţiei, care i-a arestat pe toţi chiar în tipografie, confiscând clişeele.
A fost o ocazie bună pentru ca autorităţile să încerce să dea de urma altor falsificatori. Gazeta de Vest relata că existau diverse indicii "că anumiţi indivizi s’au mai ocupat cu falşificări de timbre româneşti", dar în anii următori nu au mai apărut ştiri despre fapte similare.
Aur "murdar"
O altă escrocherie a fost anchetată de poliţie în 1928-1930. Mai mulţi romi din Săldăbagiu Mic promiteau unor naivi că pot fabrica aur din plumb cu ajutorul... serurilor vrăjitoreşti. Cei trei falsificatori - Gheorghe Grena, Nicolae Lakatos şi Lola Cârpaci - erau străini de loc, momind sătenii mai avuţi că le vor furniza aur în schimbul unor sume de bani.
Şarlatanii le promiteau ţăranilor că vor deveni milionari, dar ziceau că au nevoie de bani pentru procurarea "serurilor fermecătoare", după cum arăta Gazeta de Vest. Cu 142.000 de lei în buzunare, aceştia au cumpărat nişte compoziţii de zinc pentru topit, în care aruncau bucăţi de aur astfel încât noul aliaj să capete culoarea aurie. După ce au predat "marfa" clienţilor, falsificatorii au plecat din sat, fiind daţi în urmărire de jandarmi.
Ajunşi la judecată în iunie 1930, Tribunalul Bihor i-a condamnat pe cei trei la închisoare cu executare între 2 şi 10 luni, dar banii nu au mai fost recuperaţi, iar ţăranii au rămas cu paguba şi cu "aurul" fals în păstrare.
"Industria banilor falşi"
Cel mai mult se falsificau, totuşi, banii, mai ales în perioada crizei economice din 1929-1933, ziarele prezentând astfel de cazuri tot la câteva luni. Nu de puţine ori, făptaşii erau foarte inventivi.
În februarie 1930, în timp ce fabricile din Oradea făceau concedieri, Gazeta de Vest anunţa apariţia unei noi "industrii", cea a "fabricării" banilor. Fenomenul era răspândit atât în Ungaria, cât şi în România, în Budapesta fiind descoperită o tiparniţă de franci francezi, în timp ce lângă Craiova şi într-un sat din Gorj se găsiseră ateliere de falsificat bancnote de 1.000 de lei.
Banii falşi veneau din toate direcţiile, alertând autorităţile şi comercianţii din Oradea, care întocmeau registre cu seriile tuturor biletelor de 500 şi de 1.000 de lei primite, împreună cu numele debitorului. Publicul era avertizat să fie atent şi în septembrie 1930, când în mai multe sate din Bihor se descoperiseră monede false de 20 de lei.
În primăvara lui 1931 bihorenii erau din nou anunţaţi despre falsificarea bancnotelor de 1.000 de lei, pornind de la descoperirea unui comerciant din centrul Oradiei care vânduse caşcaval şi sardele de 25 lei şi oferise un rest de 975 de lei după ce a primit o hârtie de 1.000. Clientul, "la vederea banilor faţa i s’a înveselit şi aproape râzând de plăcere a eşit din prăvălie", tocmai starea euforică dându-l de gol: vânzătorul a privit mai atent bancnota şi a observat că era falsă, aşa că muşteriul, Boray Iosif, a fost prins în câteva minute de angajaţii magazinului.
Tot în 1931, pe finalul anului, în piaţa centrală a fost prinsă o femeie care avea asupra ei 17 monede false de 20 de lei, realizate clandestin de soţul ei din Ciumeghiu. La anchetă matriţele au fost descoperite îngropate în afara satului, aproape de graniţă.
Banul, ochiul dracului
În iulie 1933, ziarele locale prezentau cazul unui individ care a transformat biserica romano-catolică din Băile 1 Mai (foto) în atelier de falsificat bani. În acea vară, Jandarmeria descoperea lângă altar un întreg "arsenal" de falsificat monede de 20 şi de 100 de lei: maşini de presat, clişee şi metal pentru turnat. Aparatul cu care se băteau banii fusese confecţionat din piese ale orgii bisericii, cabluri de telefon, buşteni şi crengi, inele şi bare din fier, iar instalaţia era prinsă de zid. La intrarea în biserică era amenajată o forjă pentru încălzirea metalului, iar lângă orgă se afla instalaţia pentru zimţuirea monedelor.
Instalaţia şi uneltele au fost descoperite de paznicul bisericii, care voia să pregătească locaşul pentru slujbă, acesta fiind folosit o singură dată pe an. Falsificatorul a fost observat chiar de localnici, ducând un sac. Jandarmii l-au urmărit până lângă Haieu, iar în sac au descoperit pâine, zahăr, dar şi trei bucăţi de fier similare celor de pe maşina de ştanţat.
Individul se numea Floric Ştefan, un sălăjean de 34 de ani care îşi căuta de lucru prin Bihor. Cu banii câştigaţi ca lucrător la o moară a procurat piese şi a asamblat maşina de falsificat monede, alegând biserica deoarece era aproape de locul unde făcea baie. Le-a povestit jandarmilor inclusiv cum realizase negativul: "încălzeam la foc ferul model peste care aplicam un ban veritabil; apoi dădeam drumul bârnei, transformată în ciocan, cu multe greutăţi deasupra ei, care prin isbire presa în modelul cald banul veritabil".
Bărbatul zicea că voia să adune cât mai rapid bani pentru a-şi construi propria moară. Apucase să bată, însă, doar patru monede până a fost descoperit. Neexistând alte ştiri cu privire la el, probabil nu a fost condamnat.
Lumea interbelică bihoreană cunoştea multe tipuri de infracţiuni. Falsificarea e o îndeletnicire veche, dar acum o sută de ani încă se găseau noi şi noi metode de falsificat, infractorii sperând mereu că nu vor fi prinşi. Ca acum, de altfel...
SUTA CU BUCLUC
Elegantă, dar evitată
În anul 1932, în perioada de început a domniei Regelui Carol al II-lea, Banca Naţională a Regatului României emitea o monedă nouă de 100 lei, alcătuită în proporţie de 50% din argint, restul fiind un aliaj de cupru, zinc şi nichel.
Elegantă, ea a devenit în scurt timp "victima" preferată a falsificatorilor de monede. În 1935, revista Realitatea ilustrată arăta, într-un reportaj, că lumea se ferea să primească astfel de monede, tocmai de teamă să nu fie false.
Birjarii, negustorii, şoferii, chelnerii ori brutarii care primeau "suta" o loveau de bordură ca să audă cum sună, o frecau cu glaspapir sau chiar o cântăreau pentru a vedea dacă clientul era cinstit. Pentru a o evita, comercianţii modificau preţurile, să nu fie "rotunde", ori pur şi simplu o refuzau. Mulţi însă nu verificau banii, aşa că piesele falsificate circulau aproape fără control, neajungând să fie predate poliţiei, băncilor sau Monetăriei Naţionale.
Monedele false erau atât de răspândite, încât apăreau inclusiv în Tribunalul din Oradea. În 1933, potrivit presei vremii, unui cetăţean i-au căzut două astfel de piese din buzunar chiar pe treptele Palatului de Justiţie. O femeie le-a găsit şi le-a predat Poliţiei, însă sursa lor nu a putut fi găsită.