Zilele acestea, există o intensă dezbatere în societate legată de aspecte juridice referitoare la modalitatea de desemnare a primului ministru, de modul în care pot vota parlamentarii în această chestiune, precum și de posibilitatea justiției de a interveni în acest conflict, cu atenție specială în privința competenței instanței.
Cu privire la desemnarea candidatului la funcția de prim ministru, discuțiile vizează lipsa consultării președintelui cu partidele politice în privința acestei nominalizări și „libertatea” președintelui în desemnarea unui anume candidat. Din punctul meu de vedere, președintele nu mai era obligat de Constituție să facă o nouă rundă de consultări, atât timp cât procedura nu s-a finalizat prin respingerea de către Parlament a propunerii unui nou Guvern, pentru simplul motiv că a existat o lună de consultări de toate felurile.
În schimb, în ceea ce privește desemnarea unui candidat care nu are nici măcar sprijinul propriului partid, este evident că suntem cel puțin în afara spiritului Constituției. Dar singurul organ abilitat să sancționeze această conduită prezidențială este, deocamdată, Curtea Constituțională.
Legat de decizia recentă a unui tribunal de a suspenda, în procedura rapidă a ordonanței președențiale, hotărârea unui partid care impunea parlamentarilor săi un anumit vot la investirea Guvernului, lucrurile sunt interesante și neînțelese corect.
În primul rând, hotărârea partidului respectiv este „din avion” nelegală și neconstituțională, deoarece, potrivit chiar Constituției, mandatul parlamentarilor este reprezentativ și nu imperativ, ca în alte sisteme de drept. Cu alte cuvinte, teoretic, unui parlamentar din România nu i se poate impune de nimeni (nici măcar de cei care l-au votat) cum să voteze în orice situație. Practic, toți știm cum se determină votul prin mecanisme de partid, însă asta ține de politică, nu de justiție și de emiterea unor „ordine” vădit nelegale.
Faptul că hotărârea s-a dat în aceeași zi este un element de normalitate specific acestei proceduri urgente. Deși mulți „specialiști” ai dreptului au spus că ei nu au văzut așa ceva niciodată, în realitate, în perioada în care justiție nu era „sub asediu”, asemenea soluții erau ceva normal - personal, am avut destul de multe cu ani în urmă.
În fine, cea mai distractivă critică este cea a lipsei competenței. Dacă marii „specialiști” în procedură ar citi cum trebuie principiile procedurii civile (aceleași de la Vodă Cuza încoace), ar constata că problema competenței teritoriale de drept comun poate fi invocată doar de pârât, iar instanța nu are voie să o ridice din oficiu, fiind o normă de ordine privată și nu una de ordine publică. Ar trebui, deci, să fim mai atenți înainte de a face anumite afirmații, mai ales că vorbim de legi în vigoare de peste 150 de ani...
Dacă legile respective sunt sau nu morale ori constituționale este o altă discuție, pe care o lăsăm pe seama următorului articol.