Cele mai multe statui le veți găsi ori în țările mari, foste imperii, ori, paradoxal, în cele mai mărunte. Din prima categorie face parte, de pildă, Marea Britanie, unde personalitățile abundă și era păcat să nu fie imortalizate. La polul opus mi s-a părut a fi Macedonia de Nord, unde, la o populație de nici trei milioane de locuitori, sunt o grămadă de lucrări de for public.
În regiunea unde trăim noi, frământată de coliziuni etnice și confesionale, România și Ungaria, două țări cu un prezent discutabil și un viitor incert, încearcă să-și făurească măcar trecutul pe măsura aspirațiilor. Așa că, la Oradea, înainte de a cinsti măreția înaintașilor, am asistat de-a lungul vremurilor la un fenomen de marcare a locului, operațiune care s-a făcut de fiecare etnie în parte după cum se muta granița.
Regele Ferdinand și Regina Maria din perioada interbelică au dispărut în perioada Diktatului, Ladislau din Piața Unirii s-a furișat de pe soclu odată cu instaurarea regimului popular. Falnica statuie a soldatului român a fost la bază a victoriosului și turmentatului soldat sovietic, monumentul lui Duiliu Marcu a fost împănat cu un obelisc dedicat rușilor, care, evident l-au asezonat și cu niște tunuri.
În fața teatrului, bustul lui Szigligeti a fost literalmente îngropat în boscheți, iar în față a fost înălțat în era comunistă omniprezentul obelisc cu litere chirilice. Până și bieții „Frați Petreuși” din centrul Civic, demolați de mânia postrevoluționară, au sfârșit într-un depozit al armatei, de unde niște ofițeri l-au vândut la fier vechi, asta apropo de dragostea apeviștilor pentru statui.
Mihai Viteazul tocmai a ajuns într-o foarte importantă piață a orașului Oradea. Să-i urăm bun venit și viață lungă, deși istoria ne arată că nimic nu e mai schimbător ca trecutul.