Biserica cu Lună, purtând hramul Adormirea Maicii Domnului, are o poveste care a început greu şi a fost plină de evenimente, bune şi nefaste.
La aproape două secole şi jumătate de la punerea pietrei fundamentale, BIHOREANUL vă prezintă câteva repere ale istoriei lăcaşului de cult ce domină centrul Oradiei.
Oraşul Nou al Oradiei
Actuala Piaţă a Unirii are o trăsătură aparte: găzduieşte trei biserici baroce, de culte diferite - romano-catolică, ortodoxă şi greco-catolică -, amplasate într-un triunghi cu baza în latura sa sudică. Piaţa în sine este un produs al modernităţii. În plină dominaţie habsburgică, la începutul secolului XVIII, importanţa strategico-militară a cetăţii Oradiei a scăzut, astfel că centrul de greutate al aglomerării urbane din jurul ei s-a mutat mai la vest, apărând o zonă nouă cu drumuri şi case, numită Újváros (Oraşul nou).
În centrul acesteia s-a creionat biserica Szent László, alături fiind sediul Episcopiei Romano-Catolice, cu o piaţetă publică în faţa lor. Zona a devenit, în timp, una a comerţului, fiindcă aici se desfăşura târgul local, care a funcţionat până puţin după Primul Război Mondial. Biserica romano-catolică a fost construită între 1723 şi finalul anilor 1730, fiind sfinţită de episcopul Forgács Pál în 23 mai 1756. A servit drept catedrală romano-catolică, a doua după biserica Sfânta Brigitta din Parcul Traian, până la finalizarea catedralei de lângă Palatul Baroc, în 1780.
Comunitate în creştere
Oradea încă nu era unificată într-un singur oraş, dar noul centru funcţiona ca atare pentru toate aşezările ce gravitau în jurul acestuia.
Încă de la jumătatea secolului XVII, numărul românilor ortodocşi din zona Oradiei a început să crească. Aceştia aveau şi un episcop ortodox, Efrem Beniamin, pomenit în anul 1695, între ultimii până la restaurarea Episcopiei Ortodoxe locale, în 1920. Doar că rezidenţa sa şi biserica-catedrală se aflau în suburbia Velenţei, fiind o biserică din lemn, aceasta deoarece românii erau doar "toleraţi" şi nu aveau acces în oraşele imperiului.
În Monografia Almanah a Crişanei, Aurel Tripon arăta că aşezarea ortodocşilor în Oradea a fost atestată printr-un "contract de convieţuire" încheiat la Viena în 1713 între locuitorii catolici şi ortodocşi, documentul stipulând că "de câte ori vre-unul ar supăra pe altul ori i-ar defăima religia sau credinţa, de atâtea ori partea care a făcut acest act să plătească o sută de florini".
Pe parcursul secolului XVIII numărul ortodocşilor a crescut, iar biserica din Velenţa devenea neîncăpătoare. În volumul "Statul austriac şi Biserica Ortodoxă", istoricul Cristian Apati arată că în 1769, la 224 de case cu familii ortodoxe din Oradea şi Velenţa, exista doar o biserică şi doi preoţi.
Intenţiile construirii unei biserici de zid în Oraşul Nou s-a lovit de opoziţia insistentă a Capitlului romano-catolic, inclusiv a episcopului unit Moise Dragoş. Slujbele se ţineau într-o sală improvizată a unei şcoli, iar în 1754 o comisie imperială de anchetă refuza şi ea aceeaşi dorinţă. S-a optat, aşadar, pentru demolarea bisericii de lemn din Velenţa şi ridicarea, în locul său, a uneia din zid, în 1768-1779. Existentă şi azi, biserica (foto sus) poartă hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Anii "bunului împărat"
În 1781, împăratul habsburg Iosif II (foto) emitea Edictul de Toleranţă prin care ritul ortodox nu mai era considerat "tolerat", fiind ridicat la acelaşi
nivel de drepturi şi libertăţi cu celelalte religii "recepte" (catolică, luterană, calvină şi unitariană). Actul a dat posibilitatea instituirii preoţilor şi slujitorilor bisericeşti la minimum 100 de familii, începând şi ridicarea de noi biserici.
S-a creat, astfel, o imagine foarte bună a lui Iosif în rândul ţăranilor români, în special, iar disponibilitatea sa de a le rezolva problemele a întărit "mitul bunului împărat". Iosif era văzut chiar ca un "salvator", chit că acţiunile sale erau fireşti pentru modernizarea societăţii habsburgice, inclusiv în Crişana şi Transilvania.
Clădirea Bisericii cu Lună este legată de Iosif II, care în 24 septembrie 1784 acorda permisiunea pentru începerea lucrărilor din 9 noiembrie 1784, pe terenul din colţul sud-estic al pieţei centrale a Oraşului Nou, donat în 1712 de Samuilă Horváth, un macedo-român înstărit.
În cartea "Oradea, 100 de momente", istoricii Dumitru Noane şi Augustin Ţărău arată că împăratul şi-a dat acordul după primirea în audienţă a doi nobili - Püspöki Mihály şi Kristóf Mihály, cel mai probabil români ortodocşi cu nume maghiarizate -, ambii fiind înhumaţi ulterior în cripta bisericii.
Lucrări îndelungate
Lucrările au început în prezenţa episcopului de Arad, Petru Popovici, de care depindea Eparhia orădeană, şi s-au făcut cu contribuţia localnicilor români, sârbi şi macedo-români. Proiectul a aparţinut arhitectului Iacob Eder, iar antreprenor a fost Ioan Lins, amândoi orădeni. Potrivit istoricului Péter Zoltán, ele au fost în mare terminate în 1790, primul serviciu divin fiind oficiat în 17 noiembrie.
Biserica din centrul Oraşului Nou deservea credincioşii din această localitate şi din Olosig, în 1791 fiind slujită de protopopul Teodor Arsici şi preotul Ioan Clintoc. Acesta din urmă nota: "Eu venit din satu’ Nojoridu român şi cu puţină învăţătură, dară am trudit destul până la zidire, dară şi cu bucurie şi dor a norodului cum nu se poate scrie".
Biserica are planimetrie bizantină, de tip navă cu trei abside, şi arhitectură barocă şi neoclasică. Faţada este împărţită în travee separate de pilaştri, naosul fiind prevăzut cu şase ferestre de mari dimensiuni. Deasupra pronaosului îngust este balconul corului, naosul este prevăzut cu abside laterale, iar iconostasul în formă de semicerc are 45 de icoane (foto).
Amenajările interioare s-au făcut mai târziu, în 1815 fiind perfectat contractul pentru realizarea picturilor şi sculpturilor cu doi fraţi din Novi Sad, Alexandru şi Arsenie Teodorovici, o parte a celor pe lemn fiind executate de pictorul Paul Murgu.
Pe lângă imaginile tipice unui astfel de locaş, în tâmpla iconostasului se află o efigie a lui Horea, evocând răscoala condusă de acesta în chiar anul începerii construcţiei. Decoraţiunile fiind terminate în 1831, biserica a fost sfinţită în 11 iunie 1832 de către episcopul Maxim Manuilovici din Vârşeţ, în prezenţa episcopului unit Samuil Vulcan şi a numeroşi invitaţi.
De la biserică la catedrală
Au urmat aproape două sute de ani cu numeroase momente importante. În 1836, biserica a scăpat fără probleme dintr-un mare incendiu care a afectat o bună parte a oraşului, inclusiv biserica din Velenţa şi catedrala greco-catolică. Ulterior, în fiecare an pe 19 iunie, clopotele Bisericii cu Lună erau trase în amintirea evenimentului.
În secolul XVIII, biserica a susţinut o şcoală confesională şi diferite acţiuni de sprijinire a comunităţii locale.
Biserica a fost restaurată în 1909, iconostasul aurit din nou, iar podoabele readuse la starea iniţială, fiind resfinţită de vicarul Oradiei, Vasile Mangra. Odată cu reabilitarea Episcopiei Ortodoxe de Oradea în 1920 şi instalarea în scaunul episcopal a vicarului Roman Ciorogariu, Biserica cu Lună a devenit Catedrală Episcopală, până în 2005, când a cedat "rangul" celei noi din centrul Civic. Încă o renovare generală exterioară a avut loc în 1934 (foto), alta în 1954, urmată de resfinţirea edificiului de către episcopul Valerian Zaharia.
"Haine noi", după vremuri
Ample lucrări au avut loc şi în timpul episcopului Vasile Coman, începând în 1974 cu renovarea faţadelor, acoperişului şi turnului, urmate de introducerea încălzirii centrale, refacerea picturilor, a pardoselii şi a scaunelor din cor.
Pe 1 ianuarie 1980 avea loc sfinţirea bisericii-catedrală, urmată de realizarea a trei candelabre de către sculptorul Ştefan Ioan Gajo. Bicentenarul a fost sărbătorit în 1984 în prezenţa mitropolitului Antonie Plămădeală. Cele mai recente lucrări de renovare s-au desfăşurat în 2004-2009, cu refacerea exteriorului şi curăţarea picturii interioare.
Clădirea este clasată ca monument istoric, în cripta sa fiind înhumaţi şi episcopii Roman Ciorogariu, Nicolae Popovici şi Vasile Coman. Cu ocazia Centenarului Unirii din 1918, în faţa bisericii a fost amplasată, în aprilie 2019, statuia episcopului Roman Ciorogariu, iar în ultimii ani s-au făcut pregătiri pentru o nouă restaurare a edificiului.
Ea a fost autorizată în august 2024, iar schelele au fost montate în luna septembrie. Prin urmare, la 240 de ani de la începerea construcţiei, Biserica cu Lună se pregăteşte de "haine noi", gata să-i ducă povestea mai departe.
UNIC ÎN EUROPA
Ora, ziua şi Luna
Denumirea populară a Bisericii cu Lună vine de la mecanismul aflat în turnul său înalt de 55 metri şi vizibil deasupra intrării. Sistemul a fost creat de meşterul ceasornicar Georg Rueppe, localnic de origine germană, al cărui nume e vizibil pe roata ancoră a orologiului. El este legat atât la cele patru cadrane ale orologiului, cât şi la o sferă metalică cu diametrul de circa 1 metru, vopsită jumătate auriu şi jumătate negru (foto).
Mecanismul montat în 1793 este alcătuit din trei sisteme de angrenaje cu roţi dinţate şi fusuri, acţionate, în structura originală, de greutăţi din piatră prin simpla gravitaţie, neavând în componenţă nituri sau şuruburi. Angrenajul central pune sistemul în mişcare, iar cele laterale sunt pentru baterea orelor şi sferturilor de oră. Mecanismul mişcă sfera astfel încât să facă o rotaţie în jurul axei sale tot la 28 de zile, un ciclu complet numit şi "luna sinodică", arătând cu precizie fazele Lunii.
În 2005, cu ocazia restaurării bisericii, mecanismul original a primit un aparat electric care imită oscilaţiile unui pendul, brevetat de orădeanul Nagy Csaba Sándor, cel care întreţinea şi orologiul din turnul Primăriei Oradea.