Cinematograful a fost una dintre „distracțiile” moderne ale perioadei interbelice și cea mai populară, iar Oradea se bucura, încă din anii dualismului, de statutul unui centru de succes în difuzarea filmelor.

BIHOREANUL vă prezintă povestea cinemaului orădean de acum un secol.

Imagini... mișcătoare 

Începutul secolului XX a fost al pionieratului cinematografiei, care stârnea fascinația și chiar spaima spectatorilor. Dacă cineaștii considerau noua artă o revoluție, cei din lumea spectacolelor o numeau „teatru electric”, o amenințare la teatrul clasic.

În cartea Secolul cinematografului în Oradea, istoricul Kupán Árpád arată că în primul deceniu și jumătate după 1900 s-a trecut de la proiecții ambulante în spații improvizate la cele stabile în săli anume amenajate și dotate cu tehnică de ultimă generație. Astfel de reprezentații aveau loc în Oradea deja în 1903, la doar 8 ani după prima proiecție publică a fraților Lumière în Paris. Firma budapestană Uránia prezenta filme scurte în sala Camerei de Comerț, urmate de prelegeri ale unor scriitori și oameni de știință. Publicul putea viziona „fotografii mișcătoare” și într-un cort amenajat în Piața Mare, azi Parcul 1 Decembrie (foto), bioscopul funcționând cu ajutorul unui generator electric.

Treptat, au fost deschise săli de cinema permanente: Urania (1907) - în clădirea Hotelului Pannónia (azi Transilvania), Edison (1908) - în clădirea Bazarului, Vigadó - în Palatul Vulturul Negru, unde se țineau inclusiv proiecții în scop caritabil, Apolló (azi Sala Florica Ungur) - care prezenta filme ale marilor studiouri. În 1913, Paisz Béla închiria teatrul de vară pentru a organiza proiecții pe durata sezonului estival, când trupa de teatru a orașului era plecată în turnee. 

Programele erau diverse, de la filme artistice și documentare până la drame antice, precum „Aventurile lui Ulise în 48 de tablouri”, și ecranizări după diverși autori, ca de pildă Bródy Sándor. În timpul Primului Război Mondial se prezentau jurnale de știri de pe front, despre activitatea Crucii Roșii și filme de propagandă.

Săli și săli 

Cinematografele au funcționat și în perioada interbelică, astfel că în 1924 orădenii frecventau sălile consacrate - Apollo, Dorian și Vigadó (foto).

În volumul Manifestări culturale și artistice în Oradea și Bihorul interbelic, istoricul Radu Romînașu scrie că cinematografele au funcționat cu intermitențe, schimbându-și periodic denumirile. Cel mai luxos era în Palatul Vulturul Negru, unde se „dădeau” filme britanice, americane, germane și franțuzești. Din 1928, sălile sale se numeau Film Palace și Film Terrasse, pentru ca în 1934 cea dintâi să devină Capitol, având o terasă unde, vara, se țineau proiecții aproape în fiecare seară.

În 1927, în sala de spectacole a Cercului Catolic (azi Filarmonica de Stat) era deschis încă un cinema, iar până în 1930 apăreau sălile Dacia, Heyman și Carmen. Alt stabiliment, Omnia, a funcționat între 1934 - 1937. În 1935, în noiembrie, Cinema Apollo din Piața Regina Maria (azi Ferdinand) era reinaugurat prin aportul Societății Principele Mircea, care a concesionat localul pentru a-și rotunji veniturile, promițând orădenilor „filme de un înalt nivel artistic”, după cum anunța ziarul Universul. Alte cinematografe, înființate în același an, erau Forum, Savoy, Tivoli, Corso, Reduta și Scala, care au rămas deschise pentru puțin timp.

Un motiv al intermitențelor ținea de supărările proprietarilor. În 1933 aceștia au declanșat o scurtă grevă, închizând sălile, nemulțumiți de uniformizarea prețurilor biletelor, impusă de Guvern, de plata anticipată a taxelor de spectacol și că membrii familiilor trebuiau să-și procure bilete. În 1935 apărea o nouă taxă, de 2.000-6.000 de lei pe lună, pentru drepturile de difuzare a muzicii din filme, și ea revoltând directorii cinematografelor.

Repertoriu bogat 

Producțiile cinematografice erau puse la dispoziția publicului prin case de filme. În Oradea funcționau casele Ocean-film, Dorian, Atlantic, Schlagerfilm, Emericus Film, care în 1923 - 1926 făceau parte din lista distribuitorilor importanți din țară. În 1926, câteva dintre ele deveneau membre ale Uniunii Caselor de Filme din Ardeal și Banat, ajungând chiar la poziții monopoliste. De pildă, Casa Emericus Film era singura autorizată să difuzeze în Transilvania și Banat producții precum „Dunărea albastră”, „Submarinul” și „Țarul și Madam Pompadour”, iar Casa Dorian avea exclusivitate în difuzarea producțiilor Paramount.

În 1931, în cinematografele orădene rulau filme ca „Barcarola”, „Cavalerul păcatelor”, „Parada Paramount”, „Cântecul s-a sfârșit”. Apăruseră și filmele vorbite, printre primele producții românești numărându-se „Bing-Bang” și „Ciuleandra”, care a avut premiera de gală la Film Palace.

Se puteau viziona ecranizări ale unor opere literare precum „Omul de aur”, „Mizerabilii” și „Ana Karenina”, comedii ca „Stan și Bran la Hollywood”, musicaluri cum ar fi „O noapte furtunoasă” ori „Trara um Liebe” (foto), filme polițiste („Misterul unei crime”, „Brigada nordului”), drame și filme de aventuri (de pildă „Fuga lui Tarzan”), filme și documentare istorice („Cleopatra”, „Războiul mondial”). Se organizau, de asemenea, frecvent matinee de tineret, la care copiii erau așteptați cu înghețată, și spectacole caritabile, de obicei filmele fiind precedate de buletine de știri.

Publicul putea face, astfel, cunoștință cu staruri precum Charlie Chaplin, Greta Garbo, Clark Gable, Dorroty Phillips, Shirley Temple și Johnny Weismüller, iar uneori beneficia de promoții - la difuzarea producției „Noi vrem bere”, bunăoară, s-a oferit bere Dreher gratuită.

Miting în cinema 

Unul dintre cineaștii orădeni bine-cunoscuți era juristul Adorján Emil (foto), directorul caselor de filme Ocean Film și Dorian (fosta Întreprindere Cinematografică Székely&Boros) și a cinematografului omonim din Palatul Vulturul Negru, deținând săli de proiecție în Transilvania și în București. Cinema Dorian funcționa și ca sediu al revistei bilingve Filmriport, care prezenta noutăți din lumea marelui ecran.

Cinema Heyman era condus de inginerul și arhitectul Heyman Béla. În 1938 și-a schimbat denumirea în Corso, propunând proiecții de cine-concerte, cum a fost cazul filmului „Doamna Durbin, 100 de băieți și o fată”, în cadrul căruia muzica a fost asigurată de Orchestra filarmonică din Philadelphia dirijată de Leopold Stokowsky (foto).

Cinematografele erau și locuri de întruniri. O mare adunare a avut loc, de pildă, în decembrie 1924 în sala Apollo, „participând peste 1.000 de oameni, în majoritate muncitori fără lucru”, prezidată de comunistul Ioan Pelle, după cum relata Adevărul. Ei cereau slujbe, afirmând că ar avea destule de făcut după război, și aruncau vina crizei economice de la începutul perioadei interbelice asupra băncilor și statului. Altă mare adunare a fost organizată de un grup de parlamentari liberali și de primarul Oradiei, Tiberiu Moșoiu, în sala Film Palace, la întrunire participând „aproape 5.000 de asistenți”, potrivit ziarului Dimineața, membri ai PNL și simpatizanți, „țărani și orășeni”.

Pro și contra

Filmul era văzut și ca instrument didactic. În 1926, Corneliu Sabo, directorul Școlii normale române unite (azi Liceul Greco-Catolic Iuliu Maniu), înființa un cinema propriu, alte proiecții fiind organizate în școli primare de Liga Bunătății, organizație înființată în 1924 de Ecaterina P. Dan, cu sediul în Școala primară nr. 4 din strada Delavrancea (azi G. Enescu).

Anti-cinema era, însă, Asociația confesională catolică din Oradea, care considera că scăderea numărului credincioșilor care participau la slujbe se datora frecventării cinematografelor. „Nimeni nu mai merge azi la biserică afară de câteva babe”, arăta asociația, cerând autorităților să interzică proiecțiile de filme în zilele de duminică și de sărbători.

Totuși, cinematograful a continuat să se afirme ca o artă în continuă inovare, care distrează și azi publicul de toate felurile...

CINEMATOGRAFUL DIN TEATRU
Creat pentru săraci, deturnat de regizor

În perioada crizei economice de la finele anilor 1920 și începutul anilor 1930, autoritățile locale au căutat metode de a strânge bani pentru ajutorarea săracilor și șomerilor, în număr crescând. O inițiativă din 1930 a vizat organizarea unui cinematograf orășenesc în sala mare a Teatrului (foto), ca o modalitate de „rezolvare definitivă” a problemei săracilor și a șomerilor din oraș, după cum se exprima ajutorul de primar Andrei Crăciun. 

Amenajarea a fost întreruptă și reluată de câteva ori, noul cinema fiind deschis abia în februarie 1932 și funcționând aproape doi ani, cu proiecții de filme muzicale, de acțiune, de circ și inspirate din viața cotidiană. Biletele de intrare erau scutite de impozitul pe spectacole, întregul venit urmând să fie direcționat în folosul săracilor. 

Conform unui calcul optimist, cinematograful ar fi putut genera venituri anuale de 2,5 milioane lei, sumă din care s-ar fi putut înființa un azil cu ateliere de lucru. N-a fost așa, căci după primul an, după cum dezvăluia ziarul Universul, grosul veniturilor a ajuns în buzunarele regizorului Janovics Jenő, concesionarul sălii. Proiectul a continuat după 1933, iar veniturile anuale au urcat până la circa 280.000 lei.

Articole pe aceeași temă:
Urmăriți BIHOREANUL și pe Google News!