Buna vecinătate cam lăcrimează la orice revărsări de ape. Iată că Gospodărirea Apelor - varianta maghiară iarăşi se plânge că trebuie să pescuiască de pe Tisa şi Someş adevărate "covoare de flacoane". Noroc că pe Crişuri sunt salbe de baraje şi câteva primării în aval care mai spală ruşinea venită de obicei din amonte.
La faza asta Ungaria e în aceeaşi poziţie ca şi localităţile noastre la care ajung deşeurile aruncate pe văi, din satele de mai sus. Practic, pe Defileurile Crişurilor nici nu mai e nevoie de scală cu cote hidrologice, că-ţi poţi da seama după straturile de plasticuri până unde au urcat apele umflate. Iar Peştera Câmpeneasca din comuna Cărpinet a ajuns de pomină graţie etajelor de flacoane adunate de pârâul care se varsă în ea.
Dar problema e prezentă aproape peste tot, câtă vreme parola zilei în bufetele rusticane şi sub-urbane e "bere la pet, pe caiet".
Sigur că va ajuta o mână de fier la Consiliul Judeţean şi reguli mai stricte faţă de cei obişnuiţi să meargă până hăt la vale, cu sacul de gunoaie-n cârcă, decât să-l pună la doi paşi în tomberon. Însă şi să stai cu bota la fiecare casă ori să pui cameră video din zece-n zece metri e un efort administrativ cam mare, spre uriaş.
Deci trebuie lucrat organizat şi la educaţie, iar aici, pe lângă cele câteva ONG-uri active, ar prinde bine un protocol cu Inspectoratul Şcolar, căci dascălii de la ţară chiar au nevoie să fie împinşi de la spate.
Când ai, mai ales pe la sate, 10-15 elevi într-o clasă, îţi poţi rupe un minut-două să le explici importanţa unui mediu curat. Apoi, nu se va supăra IŞJ-ul, în vremuri normale, dacă o dată pe lună ora de sport, de biologie, geografie sau dirigenţie s-ar ţine în aer liber, ecologizând din mers câte-o pajişte ori o vale. Poate că apoi pruncii i-ar trage de mânecă pe tati sau pe mami când ar mai arunca deşeuri pe unde le tună.
Desigur, şi alţi profesori s-ar putea implica, fiecare după talentul şi specialitatea lui. Bunăoară, la matematică s-ar putea calcula câţi bani pot face copiii, strângând de pe-acuma flacoane în şură sau în pod, până când se va primi garanţia pe ele, în magazine, probabil de anul viitor.
La limba română s-ar putea discuta într-o dimensiune modernă Doina eminesciană: "De la Nistru pân la Tisa / Tot plăvanu' gunoi-s-a (...)" sau Scrisoarea a III-a "Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, doza, petul / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este (...)".
La istorie s-ar putea cerceta după izvoare arheologice care să ateste că încă dinainte de voievozii Gelu şi Menumorut se lansau pe râuri, spre Panonia, sumedenie de ploşti şi butoiaşe goale ca semn indubitabil că zona-i locuită de oameni vrednici şi veseli.
Şi, că tot am revenit în raza de acţiune "bere la pet, pe caiet", cel mai important rol ecologist l-ar putea avea profesorul de chimie. Cum? Simplu: învăţându-i pe sătenii noştri cum face în casă mai tot ţăranul olandez sau german bere artizanală. Nu-i aşa mare scofală să pui la fermentat nişte grăunţe, tărâţe şi apă în damigionul de sticlă, după ce s-a golit de vin sau pălincă.
Aşa sigur s-ar împuţina drastic, pe cale naturală, fluviul de pet-uri de bere. Iar sătenii prieteni mai mult cu euforia decât cu educaţia n-ar mai trăi cu teama că aberaţie egal bere la raţie...