An de an, pe 12 octombrie este sărbătorită Ziua Oradiei, prilej cu care orașul se îmbracă festiv și au loc manifestări atât comemorative, cât și de bucurie.
Data a fost aleasă după două evenimente din istoria recentă care au dus la deschiderea unor noi etape în evoluția urbei. BIHOREANUL vă amintește care au fost acestea și ce le-a urmat.
Europa în schimbare
Începutul secolului XX a fost o perioadă fastă pentru oraș, de dezvoltare, urbea fiind parte a Imperiului Austro-Ungar. Începerea Primului Război Mondial în 1914 a declanșat, însă, o criză economică și socială, care avea să continue mult timp. Eforturile de război au șubrezit imperiile, inclusiv pe cele Țarist și Otoman, care oricum se confruntau cu crize economice, iar Austro-Ungaria era un mozaic etnic în care fiecare neam voia drepturi și libertăți.
În 1917-1918, o nouă ordine europeană se arăta inevitabilă, iar dezmembrarea imperiilor ar fi permis ridicarea naționalităților. A fost contextul apariției „principiului autodeterminării”, enunțat prima dată de Lenin pentru Imperiul Țarist, iar apoi de președintele american Woodrow Wilson pentru cel Austro-Ungar.
El însemna libertatea popoarelor de a-și hotărî singure soarta, iar ideea a fost speculată și de liderii Partidului Național Român, care a reluat lupta politică pentru drepturile românilor. Comitetul său executiv hotăra să declare autodeterminarea românilor din Ardeal, iar avocatul Aurel Lazăr, unul dintre fruntașii PNR, și-a pus la dispoziție casa (foto) din Oradea pentru întrunirea în acest scop.
Din Oradea, la Alba
Adunarea a avut loc în taină, în 12 octombrie 1918, participând, pe lângă A. Lazăr, Vasile Goldiș, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Ioan Ciordaș și alți fruntași ai PNR și invitați. În cadrul ei a fost prezentat contextul politic și a fost dezbătută poziția pe care Comitetul executiv avea s-o adopte, cei prezenți arătând că venise timpul ruperii legăturilor cu monarhia austro-ungară și al autodeterminării românilor din cadrul acesteia.
Deciziile aveau să fie consfințite într-o Declarație (foto) pentru care atât Aurel Lazăr, cât și Al. Vaida-Voevod au prezentat câte un proiect, în final cele două fiind combinate în textul final redactat de Vasile Goldiș: Declarația de independență a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, act prin care românii din cele patru regiuni se deziceau de Parlamentul și Guvernul de la Budapesta și urmau să-și exprime singuri interesele. Românii, arăta Declarația, aveau să fie reprezentați de o conducere proprie, iar desăvârșirea actului proaspăt semnat trebuia făcută printr-o adunare populară de amploare.
Declarația a fost citită în Parlamentul budapestan de Al. Vaida-Voevod, deputat în legislativ, în 18 octombrie, a doua zi fiind făcută publică și în presă. Prezentarea a creat o „atmosferă de panică”, primul ministru Tisza István afirmând că va trata cu toate etniile, lucru care nu mai era acceptat de nimeni. Deputații au calificat discursul drept „calomnios” și „provocator”, în timp ce ziarul Românul îl vedea ca pe o „înviere” (foto). Știrile ajungeau și în presa internațională, în Europa occidentală și în SUA.
În câteva zile a fost organizată Marea Adunare de la Alba Iulia, la care au participat 1.228 de delegați oficiali din toate comitatele (județele) din Transilvania largă, din care 131 din Bihor, pe bază de credenționale, reprezentând asociațiile și bisericile, plus circa 100.000 de cetățeni.
Război la porțile Oradiei
După entuziasmul unirilor teritoriale din 1918 a urmat o perioadă interbelică agitată, căci statele perdante, mai ales Germania și Ungaria, voiau revanșa, așa că se înarmau și duceau politici revizioniste agresive. Ambele voiau reconsiderarea granițelor, Ungaria vizând recuperarea Transilvaniei, ceea ce a și reușit în 30 august 1940, la un an după începerea celei de-a doua conflagrații mondiale. Oradea ajungea încorporată în statul ungar al liderului fascist Horthy Miklós pentru patru ani.
În 1944, orașul a cunoscut ghetoizarea populației evreiești și două serii de bombardamente anglo-americane (foto). Între timp, pe 23 august, România ieșea din alianța cu Germania nazistă și trecea de partea sovieticilor și a americanilor, pentru recuperarea Ardealului. Între 5 și 17 septembrie, trupele ungare și germane au lansat atacuri în direcțiile Salonta și Beiuș, ajungând până la linia Fânațe – Sârbești – Șuștiu – Briheni. Ofensiva a fost oprită de Divizia 3 Vânători de Munte comandată de generalul Leonard Mociulschi, care a închis trecerea spre Apuseni și a pregătit ofensiva spre Bihorul de nord.
Eliberarea acestuia a început în 22 septembrie, printr-o ofensivă pe direcția Beiuș – Oradea a trupelor Diviziei 3 Române, împreună cu diviziile 337 și 78 sovietice și Divizia Tudor Vladimirescu, comandată de lt. col. Ion Buzoianu, sosită dinspre Târgu Mureș. Dezorganizați, inamicii au fost surprinși de „avântul de nedescris” al ofensivei, astfel că în ultimele zile ale lui septembrie localități precum Tinca, Berechiu, Salonta și Leș erau eliberate, iar Oradea înconjurată.
Recâștigarea orașului
„Bătălia pentru Oradea” a durat două săptămâni, timp în care s-au dat lupte cu unitățile de infanterie și artilerie, într-o confruntare de tunuri, tancuri și avioane, cele mai multe acțiuni având loc între oraș și Nojorid, și din Leș până la Salonta.
Între timp, conducerea urbei, în frunte cu primarul Gyapai László, a părăsit Primăria, creându-se un vid de putere. Pentru prevenirea anarhiei, un fost ofițer, Silviu Andrei, împreună cu frizerul Nicolae Rajkovič și funcționarul Papp Tibor, au organizat o gardă civilă de circa 40 de cetățeni care, cu arme din depozitul Poliției, au efectuat paza instituțiilor publice și a străzilor. Cei trei au fost, însă, arestați și torturați de autoritățile horthyste revenite în oraș în 2 octombrie. Papp Tibor a fost grațiat, dar ceilalți doi au fost executați.
După această dată, horthyștii și naziștii au început să fugă dezorganizat, creând haos în urbe. Organizația paramilitară locală a Gărzii Zdrențăroșilor patrula înarmată, rechiziționând mașini și trăsuri, dedându-se la beții și abuzuri. În dimineața de 12 octombrie, podul peste Criș din centru a fost aruncat în aer, iar Primăria devastată și incendiată.
Ostilitățile s-au încheiat în aceeași zi, când unitățile Diviziei Tudor Vladimirescu și Diviziei 3 au intrat în oraș, în aclamațiile orădenilor (foto).
Ordin de la Stalin
Presa națională publica zilnic știri despre mersul frontului, anunțând, în 14 și 15 octombrie, eliberarea Oradiei. Ziarul Dreptatea arăta că „Moscova a salutat trupele viteze cu 12 salve din 124 de tunuri”. Universul (facsimil) scria că Stalin dăduse un ordin de zi pentru ocuparea Oradiei, adresat mareșalului Rodion Malinovski, unul dintre principalii comandanți ai Armatei Roșii.
Trupele române și sovietice au continuat înaintarea către Cheresig și către Săcueni, Sălacea și Valea lui Mihai, Marghita fiind ocupată de Divizia 93 sovietică în 20 octombrie, iar în 25 octombrie era eliberat orașul Carei, ultima bucată a teritoriului României pe granița restabilită abia în 1945.
Desfășurate la o diferență de numai 26 de ani, cele două evenimente au făcut parte din realități total diferite. Primul a fost unul pașnic, celălalt sângeros, dar ambele au urmărit același scop: integrarea Oradiei între granițele românești. Sunt motivele pentru care 12 octombrie este cea mai potrivită dată pentru Ziua Orașului.
SĂRBĂTOAREA ORADIEI
Începutul marcării zilei de 12 octombrie
Până la începutul anilor ’90 nu a existat o zi oficială a Oradiei, deși, în perioada interbelică, 20 aprilie, data intrării armatei române în oraș în 1919, era cel mai important moment aniversar local.
Ziua Oradiei este sărbătorită pe 12 octombrie în fiecare an începând din 1992, cu o ședință solemnă a Consiliului Local și un ceremonial la monumentele cu relevanță istorică pentru data marcată. În acel an, la manifestări au fost invitați reprezentanți ai administrațiilor locale din reședințele de județ, sosind primari, viceprimari și consilieri din circa 20 localități, printre care și primarul municipiului Alba Iulia, Ioan Timiș, cel al Timișoarei, Viorel Oancea, și cel din Bistrița, Adrian Toniuc.
Tot în 1992, la propunerea Inspectoratului pentru Cultură Bihor și sub patronajul Primăriei, era organizată și prima ediție a festivalului Toamna orădeană. Pregătirile începuseră în vară, iar programul s-a întins între 1 și 31 octombrie, cuprinzând întreceri sportive, un salon al cărții și presei orădene, expoziții despre istoria orașului, spectacole de teatru, un simpozion despre Oradea interbelică, expoziții ale elevilor și ale unor artiști locali, Zilele Revistei Familia ori Zilele Muzicii.